"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 27 mai 2017: Un lung drum spre o planetă mică și furioasă – Becky Chambers

Trăitul în spațiu era orice, dar nu liniștit. Pământenii nu aveau cum să se aștepte la așa ceva. Pentru toți cei crescuți la solul planetelor, dura mult timp până ce se obișnuiau cu foșnetele și hurducăiala unei nave, cu ambianța continuă ce venea la pachet cu trăitul înăuntrul unei mașinării. Dar pentru Ashby astfel de sunete erau la fel de obișnuite precum propriile bătăi ale inimii. Își putea spune când mai exact era momentul să se trezească doar după felul în care șuiera aerul filtrat de deasupra patului său. Când rocile loveau învelișul exterior, cu tiparul lor familiar, știa deja care puteau fi ignorate și care puteau fi problematice. După cantitatea de purici pocnind comunicatorul, putea spune la ce distanță se afla interlocutorul său. Astea erau sunetele vieții spațiale, o notă de subsol a vulnerabilității și a distanțelor. Erau reamintiri ale fragilității simplului fapt de a fi viu. Însă astfel de sunete însemnau și siguranță. Absența sunetului însemna că aerul nu mai curge, motoarele nu mai merg, pânzele progravitatului nu îți mai mențin tălpile la podea. Liniștea aparține vidului de afară. Liniștea e moarte.

Mai erau și alte sunete, încă, sunete care nu erau produse de nava în sine, ci de oamenii care o locuiau. Chiar și pe culoarele infinite ale marilor ferme spațiale puteai auzi ecourile conversațiilor din apropiere, pașii pe pardoselile metalice, bufniturile înfundate ale vreunui tehnician cocoțat în mantaua pereților, gata să repare cine știe ce circuit nevăzut. Wayfarer, nava lui Ashby, era suficient de cuprinzătoare, dar minusculă comparativ cu ferma pe care crescuse. Când a reușit să o cumpere pe Wayfarer și i-a găsit pentru prima dată un echipaj, chiar și el a trebuit să se obișnuiască cu imediata vecinătate a camerelor de dormit. Totuși, zumzetul constant al oamenilor lucrând și râzând și certându-se tot timpul în jurul lui devenise parte din confortul zilnic. Afară, în larg, era mult prea mult gol de o parte și de alta, așa că până și cel mai călit spațial se putea trezi uneori că privește umil și cu venerație la vidul picurat cu stele ce-l împresoară.

Ashby primea cu bucurie zgomotul. Era reconfortant să știe că nu e niciodată singur pe navă, mai ales ținând cont de treaba cu care se ocupa. Construirea găurilor de vierme nu era o profesie strălucită. Toate acele coridoare interspațiale care străbăteau întreaga Adunare Galactică deveniseră ceva mult prea comun, erau acum ceva de la sine înțeles. Ashby se îndoia că omul obișnuit acorda mai mare atenție străpungerilor decât unei perechi de pantaloni sau unei farfurii cu mâncare caldă. Însă treaba lui îi cerea să fie atent la tot ce presupune străpungeri și tuneluri, chiar să le țină la loc de vază printre preocupările gândurilor sale. Dacă ți-ai consuma prea mult timp mintea cu ce desemnau ele mai exact, imaginându-ți nava în care ești plonjând în și în afara spațiului, asemenea unui ac trăgând după el o ață… Mna, astea erau genul de idei care ar determina pe cineva să-și dorească să aibă cât mai multă companie gălăgioasă.

Ashby stătea în biroul lui, citind fluxul de știri, cu o cană de mek alături, când un anume sunet îi atrase atenția. Pași. Pașii lui Corbin. Pașii furioși ai lui Corbin, venind fix către ușa sa. Ashby oftă, își reținu iritarea și reveni la rolul de căpitan. Își păstră chipul neutru, cu urechile ciulite atent. Să vorbești cu Corbin cerea mereu o clipă de pregătire și o detașare considerabilă.

Artis Corbin era două lucruri: un talentat algeist și un complet dobitoc. Cea din urmă particularitate era crucială pe o navă transportor precum Wayfarer. O doză de combustibil ofilită spre maro putea face diferența între a ajunge cu bine în port sau a pluti în voia sorții. Jumătate din puntea inferioară a Wayfarer era umplută cu nimic altceva în afara cuvelor cu alge, fiecare dintre ele având nevoie de cineva care să le ajusteze obsesiv nivelul de nutrimente și de salinitate. Ăsta era singurul domeniu în care lipsa de grație socială a lui Corbin era în fapt un beneficiu. Omul prefera să stea toată ziua cu nasul în cala algelor, mormăind tot felul de indici, muncind spre atingerea a ceea ce el denumea „condiții optimale“. Lui Ashby i s-au părut mereu suficient de optime condițiile, dar nu avea de gând să se pună în calea lui Corbin când venea vorba de alge. Costurile pe care le suporta Ashby pentru combustibil scăzuseră cu zece procente de când l-a adus pe Corbin la bord, iar puțini algeiști ar fi acceptat o poziție similară într-o navă de tunelare. Algele erau suficient de sensibile la un drum scurt, dar să îți păstrezi dozele sănătoase pe un transportor cerea meticulozitate și anduranță, în egală măsură. Corbin ura oamenii, însă își iubea munca, iar la muncă se pricepea de minune. Pe caietul lui Ashby, asta îl făcea extrem de valoros. O extrem de valoroasă durere de cap.


Cartea Un lung drum spre o planetă mică și furioasă poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: