"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 29 iulie 2017: Cavalerul și moartea – Leonardo Sciascia

Prețuirea aceea îl alarmase oarecum; într-o tresărire de meschinărie, de avariție, hotărâse s-o ducă acasă; dar uită imediat. Se obișnuise de-acum s-o aibă în fața lui, în multele ore de birou. Cavalerul, moartea și diavolul. Pe cartonul din spate erau scrise cu creionul titlurile în germană și în franceză : Ritter, Tod und Teufel; Le Chevalier, la mort et le diable. Și, misterios: Christ? Savonarole? Colecționarul sau negustorul care se întrebase despre numele acelea s-o fi gândit poate că Dürer voise să-l simbolizeze în cavaler pe vreunul dintre ei?

Uneori, când se uita la gravură, îi venea și lui să se întrebe. Dar acum, cu capul lăsat pe spătar, de oboseală și de durere, o privea și i se părea că nu întâmplător o cumpărase cu ani în urmă. Moartea; și castelul, acolo sus, inaccesibil.

De la atâtea țigări fumate peste noapte, durerea dintotdeauna își pierduse consistența, greutatea, decolorându-se într-un chin mai difuz. Uite, poți da nume de culori diferitelor feluri de durere, schimbărilor ei. Deocamdată trecuse de la violet la roșu: flamă roșie, șerpuitoare, care îi lingea pe neașteptate fiecare parte a trupului, lipindu-se de el sau stingându-se.

Își aprinse mecanic încă o țigară. Ar fi lăsat-o să ardă în scrumieră dacă Șeful, intrând, nu i-ar fi reproșat ca de obicei că fumează prea mult și că asta o să-l distrugă. Viciu stupid, viciu de moarte. Șeful se lăsase de fumat de șase luni, nu mai mult. Era foarte mândru de el: pe măsura suferinței, a unei anumite invidii, a unei anumite ranchiune resimțite când îi vedea pe alții fumând; cu atât mai mult cu cât acum fumul îl supăra într-adevăr, aproape că-i provoca greață, în timp ce amintirea vremurilor când fuma era un fel de paradis pierdut.

 – Te sufoci aici, nu simți? spuse Șeful.

Vicele luă țigara din scrumieră și trase cu voluptate. Așa era: te sufocai. Încăperea era plină de fum, care se înghesuia în jurul becurilor încă aprinse, învăluia ca o perdea diafană geamurile ferestrei de unde, schimbătoare, scăpăra dimineața. Mai trase un fum.

 – Înțeleg, zise Șeful cu superioară toleranță, să nu ai voința de-a te lăsa de tot: dar să-ți cauți moartea cu asemenea încăpățânare și abuz… Cum natul meu… Se folosea de povestea cumnatului, fumător înrăit care murise de câteva luni, ca să nu vorbească direct de răul din cauza căruia Vicele avea să moară cu siguranță.

– Știu, eram prieteni… Dumneavoastră, mi-nchipui, v-ați ales deja felul în care o să muriți. O să vă rog să-mi povestiți și mie cândva: cine știe dacă n-o să mă faceți să-l aleg și eu.

– Nu l-am ales și nu poate fi ales; dar, cum m-am lăsat de fumat, sper să mor de altă moarte.

 – Știți cu siguranță că evreii sunt cei care au inventat în Spania inchiziția catolică.

Nu știa. Deci:

 – N-am avut niciodată simpatie pentru evrei, între noi fie vorba.

 – Știu. Dar m-aș aștepta din partea dumneavoastră la un oarece interes pentru convertiți. Erau aproape colegi, se cunoșteau de ani buni; prin urmare își permitea, fără răutate, impertinențe, ironii, replici usturătoare, chiar. Iar Șeful trecea cu vederea, din cauza subiectivității pe care i-o dădea inexplicabila loialitate a Vicelui față de el. Nu mai pomenise un Vice așa de loial: la început se dăduse peste cap să găsească vreo pricina ascunsă ; dar acum știa că nu era niciuna.

 – Convertiți au ba, n-am nicio simpatie. Dumneata, în schimb…

 – Eu, în schimb, evrei sau nu, n-am simpatie pentru convertiți: te convertești întotdeauna la mai rău, chiar dacă pare mai bine. În cei care sunt în stare să se convertească, mai răul devine întotdeauna răul cel mai rău cu putință.

 – Dar asta n-are-a face cu convertirea la a te lăsa de fumat: în caz c-ar fi vreo infamie să te convertești.

 – Ba are, cum să nu: din clipa în care devii persecutor al celor care încă fumează.

 – Care persecutor! Dacă v-aș persecuta, birourile astea ar fi împânzite de afișe cu „Fumatul interzis“; și poate ar trebui să mă gândesc la asta, în ciuda și pentru binele dumitale. Pentru că la binele dumitale mă gândesc: cumnatul meu…

 – Știu.

 – Deci s-o lăsăm moartă. Cât despre filosofia dumitale asupra convertiților, aș avea argumente să ți-o spulber uite-așa! zise și pocni din degete spulberarea fulgerătoare. Făcea des gestul ăsta, căci multe erau lucrurile pe care își propunea să le spulbere: iar Vicele îl invidia copilărește, căci uneori încerca și el, însă pocnetul nu-i reușea niciodată.

 – Dar avem altele de făcut. Vino cu mine!

 – Unde?

 – Te-ai prins deja. Hai!

 – Dar nu e cam devreme?

 – Nu, s-a făcut șapte de-acum: anume am pierdut vremea cu filosofia dumitale.

 – Repede, mereu repede!

Ura obiceiul poliției de a executa mandate de arestare, percheziții și chiar descinderi și vizite informative la primele ore ale dimineții și, mai des, în toiul nopții; dar pentru colegii și subordonații lui chestia asta era o plăcere de neratat, dacă aveau chiar și cea mai mică ocazie, cea mai vagă justificare. Bătutul cu zgomot într-o ușă îndărătul căreia familii neștiutoare celebrau odihna, somnul: și încă la ora la care somnul, ușurat de povara oboselii, se făcea mai puțin opac, mai transparent pentru vise, mai plăcut; alarmatul „Cine-i acolo?” și răspunsul solemn și bubuitor „Poliția!”; ușa crăpată și ochii neîncrezători cârpiți de somn ce pândeau de după ea; iar apoi, înăuntru, trezirea agitată a întregii familii, glasurile speriate și uimite, plânsetul copiilor… Pentru o asemenea plăcere, nimănui, oricât de mic sau mare în grad, nu-i părea rău după propriul somn dus pe apa sâmbetei; dar Vicele, în afară de faptul că-i plăcea să doarmă, după cel puțin o oră de citit, de la miezul nopții până la șapte dimineața, avea pentru sine și pentru corpul căruia îi aparținea un sentiment de rușine aproape anxioasă, în rarele dăți când i se întâmpla să participe la asemenea operațiuni.


Cartea Cavalerul și moartea poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: