"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 30 iulie 2017: Numele trandafirului – Umberto Eco

Se înșela. O știu acum. Pentru că, după câteva luni, Bavarezul și-a instaurat propriul său ordin la Roma, iar Marsilio și alți minoriți le-au făcut clericilor credincioși papei tocmai ce cerea Dolcino să se facă. Cu asta nu vreau să spun că Dolcino avea dreptate, ci că Marsilio greșea la rându-i. Dar începeam să mă întreb, mai ales după discuția de după-amiază cu Guilermo, cum puteau oamenii simpli care-l urmau pe Dolcino să distingă între făgăduielile spiritualilor și cele ale lui Dolcino. Oare nu se făcea el vinovat de a pune în practică ceea ce alții predicaseră pe cale pur mistică? Ori poate că aici era deosebirea, sfințenia consta în așteptarea ca Dumnezeu să ne dea ceea ce sfinții săi ne făgăduiseră, fără să încerce să obțină aceasta prin mijloace pământești? Acum știu de ce este așa și de ce Dolcino greșea: nu trebuie schimbată ordinea lucrurilor chiar dacă trebuie separată cu înfocare transformarea acestei ordini. Dar în seara aceea eram pradă unor gânduri mai potrivnice.

 – În sfârșit, spunea Umbertino, semnele ereziei le deslușești întotdeauna în trufie. La un moment dat, Dolcino s-a intitulat capul suprem al congregației apostolice și a numit printre locotenenții săi chiar și o femeie, pe perfida Margherita. Și a prevestit venirea unui papă îngeresc, de care vorbise abatele Gioacchino, care urma să fie ales de Dumnezeu, și atunci Dolcino și toți ai lui (care în momentul acela ajunseseră la patru mii) ar fi primit împreună harul Spiritului Sfânt. Dar în cei trei ani dinaintea venirii sale trebuia să se săvârșească tot răul. Și asta a încercat Dolcino să facă, ducând război pretutindeni. Și papa care a urmat, și aici se vede cum demonul își bate joc de supușii lui, a fost tocmai Clement al V-lea, care a vestit cruciada împotriva lui Dolcino. Și a fost drept să se-ntâmple așa, pentru că în scrisorile acelea Dolcino a afirmat că Biserica Romană e o desfrânată, că nu se cade să ne supunem sacerdoților, că numai apostolii formează noua Biserică, că apostolii pot anula căsătoria, că nici un papă nu poate ierta pe nimeni de nici un păcat, că nu trebuie plătite dijmele, că viața e mai desăvârșită dacă o trăiești fără obligații decât cu obligații față de Dumnezeu, că o biserică sfințită nu valorează mai mult decât un grajd și că poți sa-l proslăvești pe Cristos și-n păduri, și-n biserici.

 – Chiar a spus asemenea lucruri?

 – A făcut și mai rău. Așa cum s-a constatat pe Parete Calva, a început să jefuiască satele din vale, să se dedea la prădăciuni ca să-și procure hrana. Între timp venise una dintre cele mai aspre ierni din ultimele decenii și totul împrejur era de o sărăcie lucie, iar viața la Parete Calva se făcuse de neîngăduit și foamea ajunsese atât de mare, că mâncau carne de cal și de alte dobitoace și fân fiert. Și din asta mulți mureau.

 – Dar acum cu cine se mai băteau?

 – Episcopul de Vercelli i se adresase lui Clement al V-lea și se vestise o cruciadă împotriva ereticilor. S-a dat o indulgență fără de opreliști pentru cine avea să ia parte la lupta asta și au fost poftiți Ludovic de Savoia, inchizitori din Lombardia, arhiepiscopul de Milano. Mulți au luat crucea în ajutorul celor din Vercelli și al novarezilor, chiar și din Savoia, din Provența, din Franța, și episcopul din Vercelli a primit comanda tuturor. Au avut loc ciocniri neîntrerupte între avangărzile celor două armate, dar fortificațiile de la Dolcino erau de nezdruncinat și, cumva, necredincioșii primeau ajutoare.

 – De la cine?

 – De la alți necredincioși care se bucurau de pricina aceea de dezordine. Pe la sfârșitul anului 1305 ereziarhul a fost silit să părăsească Parete Calva, abandonând răniții și bolnavii, și a pornit spre teritoriul din jurul lui Trivero, unde s-au baricadat pe un munte care atunci se chema Zubello, și care de atunci s-a numit Rubello sau Rebello, pentru că devenise fortăreața rebelilor Bisericii. În fine, a urmat un masacru îngrozitor. Dar, în cele din urmă, rebelii au fost siliți să se predea. Dolcino și ai lui au fost prinși și au sfârșit, cum se cuvenea, pe rug.

 – Și frumoasa Margherita?

Ubertino s-a uitat la mine.

 – Ți-ai amintit că era frumoasă, nu-i așa? Era frumoasă, se spune, și mulți dintre seniorii locului au încercat să o ia de nevastă ca s-o scape de rug. Dar ea n-a vrut. A murit fără să se pocăiască, împreună cu nepocăitul acela de amant al ei. Și asta să-ți slujească de învățătură, ferește-te de desfrânata Babilonului, chiar dacă ia forma făpturii celei mai plăcute la vedere.


Cartea Numele trandafirului poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: