"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 29 martie 2017: Craii și morții – Dan Stanca

În acea dimineață abia trezit, am făcut ochii roată cu același sentiment al dezolării și al dorinței mărturisite în străfunduri că doresc să mor, dar moartea fizică e încă departe și din depărtarea ei chicotește pe seama penibilei mele tânjiri. Copilul încă nu se sculase, iar Diana dormea în stilul ei caracteristic, cu fața strivită în pernă și fundul ridicat în sus. Nici nu știam cine e mai copil dintre ele două. Și fetița doarme la fel și tare mi-e teamă că în momentul în care va crește va fi leită maică-sa, moștenind de la mine doar ce e mai rău, adică o imensă generozitate înrudită cu renunțarea, dau totul de pe mine și pe urmă mă zguduie plânsul. Plânsul meu e frenetic, dezlănțuit, de parcă s-ar disloca întreaga ființă iar bucățile dezmembrate s-ar rotogoli într-o cascadă nimicitoare.

Prima știre culturală de pe buletinul on line de la Hotnews este aceea care se referă la o conferință la Muzeul Literaturii Române cu titlul: de ce nu s-a sinucis Cioran? Nu mă voi duce să ascult ce vor vorbi distinșii invitați fiindcă pur și simplu nu am ce afla de la ei. M-am săturat de bătutul savant al apei în piuă. Știu eu mai bine cum e cu sinuciderea. Presupune un declic anterior actului propriu-zis și care nu se produce la persoanele reflexive. De aceea nici eu nu mă pot sinucide, în schimb voi plânge până la capăt. Rănile purulente ale romanelor mele se îmbibă de plâns iar amestecul acesta, coptură galbenă, lacrimi sărate, creează o lagună tulbure în care niciun cititor nu riscă să înoate.

Am închis calculatorul și m-am întrebat dacă am vreun program pentru acea zi. De când e dată peste cap, viața mea, logic, nu se mai structurează în niciun fel. Din fericire, am un loc de muncă. După piruete jalnice prin lumea gazetăriei, lucrez – ha, ha! – la o publicație cu profil religios. Ceea ce fac e cât de cât decent, dar nu munca are importanță, ci atmosfera de acolo din redacție. Mă izbesc de atâta ipocrizie sau, Dumnezeu să mă ierte, pioșenia lor e totuși sinceră și din perversiune o socotesc prefăcută, așa încât eu, păcătosul, bețivul, oropsit de o nevastă nebună, am tot timpul dorința să mă închin și să cer iertare de la Imaculata. De ce mata, prea curata, prea binecuvântata, stăpâna slăvita noastră, de Dumnezeu născătoare și pururea Fecioara Maria, nu mă ajuți și pe mine să fiu ca ei, mieros, onctuos, să bolborosesc smerit și să pășesc în vârful picioarelor pe lespezile Bisericii indestructibile? De ce nu mă înveți și pe mine lecția minunatei prefăcătorii? De ce mă lași să mă dezagreg dintr-un prea plin de sinceritate, iar inima mea, permanent jupuită, să fie lăsată la vedere, pe caldarâm, în praf, ca să sângereze inutil? În fiecare dimineață când ies din casă înalț rugăciuni fierbinți Maicii noastre. Ajung la ziar, acolo, într-un bloc nou-nouț, termopanat și faianțat, de pe Dealul străvechi, și intru într-o cameră supraîncălzită unde văd fețele colegilor mult mai tineri decât mine. Odată, unul dintre ei, vorbindu-mi cu dumneavoastră, fiindcă, nu-i așa?, sunt respectat, mi-a pus o întrebare oarecum caraghioasă. Domnu’ Stanciu, de multă vreme vreau să vă întreb. Credeți că între Scânteia de pe vremuri despre care eu nu știu mai nimic deoarece m-am născut în 1984, și ziarul nostru există vreo asemănare? Evident, am negat din răsputeri și chiar am precizat că așa ceva e de neconceput întrucât organul acela odios al CC al PCR slujea o ideologie criminală, pe când aici, la noi, ehe, totul e orientat spre cer, spre Sfânta Treime, nu mai îmi mai aduc aminte ce i-am îndrugat puștiului care a încuviințat și a plecat mulțumit. De fapt, nici nu pot spune care dintre noi doi a fost atunci sincer și care a jucat teatru. Oh, Doamne, vechea obsesie a autenticismului face ravagii în sufletele slabe, dorința mea de-a fi autentic m-a aruncat mereu în gol, golul neputinței de-a face ceva, de-a mă pune pe picioare, de-a fi om cu scaun la cap. Mă scol dimineață de dimineață nedormit, cu ochii scoși din cauza aceluiași consum nervos care macină semințele creierului meu chiar și atunci când ațipesc pentru câteva ceasuri. Din punct de vedere sexual sunt din ce în ce mai veșted, iar faptul acesta este sancționat de Diana cu deosebită asprime. De ce m-am temut nu am scăpat. Diferența mare de vârstă dintre noi a ajuns să-și spună cuvântul. Cu ani în urmă când am cunoscut-o, într-un ungher al sufletului se cuibărise temerea că va veni ziua nefericită când resursele mele virile vor fi pe sfârșite și atunci o femeie tânără și nărăvașă nu are cum să te ierte. Dar era ceva firav, un fel de presimțire căreia nu puteam să-i dau întru totul crezare, mai ales că Diana avea grijă tot timpul să mă flateze în acest sens. Ceea ce, cumva paradoxal, mă întrista. Am fost și sunt același urmaș al lui Adam, izgonitul din Paradis, pe care descoperirea propriei sexualități nu l-a bucurat defel, de fapt i-a adus în suflet mâhnirea despărțirii de cerul a cărui contemplare fusese până atunci singura lui hrană. Adam-ul începuturilor nu a fost bărbat, ci sferă a unirii contrariilor, purtând în viscere femeia pe care soarta vicleană încă nu i-o răpise. Ce să posezi când obiectul erotic este încă în tine și împreună cu el te bucuri de frumusețea cosmosului tot nefisurat? Din acest motiv înfruntările noastre acerbe, neîndurătoare, la limita rezistenței, erau exact reversul a ceea ce e învăluit de o melancolie astrală, boarea depărtării pierdute, marama inefabilă a stelelor care acoperă un trup epuizat. Nici vorbă ca Diana să fi înțeles vreodată ceva din jertfa mea care de fapt mă înstrăina de tot ce era mai sfânt. Dacă randamentul scădea, considera imediat că n-o mai iubesc și că sunt nesimțit. Organul diminuat exprima în ochii ei dezinteres. La început a spus că am pe altcineva. Nici nu am luat în seamă acuzația de infidelitate. Credeam că este o joacă de-a ei, specifică de altminteri vieții de cuplu când cei doi nu întârzie să se șicaneze. Mergând pe stradă, ca tot omul îmi aruncam ochii în stânga și în dreapta, căutând acele ținte asupra cărora privirea bărbatului să se fixeze fie și preț de câteva secunde. Nu aveam nevoie de altă femeie, dar în mod firesc orice femeie străină mă emoționa. Îmi plăcea această formă de cochetărie cu mine însumi în care voiam s-o antrenez și pe Diana. Adică, uite, dragă, ce tipă mișto…


Cartea Craii și morții poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: