"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 29 octombrie 2016: Peisajul dispărut – Paul Johnson

„Trebuie să vă explic acum și faptul că din cele mai timpurii perioade ale amintirilor mele, și fără îndoială chiar cu mult înainte – pe când eram doar un bebeluș -, mama îmi adresa monologuri înflăcărate la care nu se aștepta să răspund altfel decât poate cu un „săraca mami” în șoaptă când îmi vorbea despre o nedreptate. Era un fel de autobiografie orală, care începea într-un trecut foarte îndepărtat (se născuse în 1886) și cuprindea o listă enormă de personaje, veri îndepărtați (un văr de-al doilea era deja cum nu se poate mai îndepărtat pentru mine), o sumedenie de strămătuși, cunoscute după numele soților, mătușa Seed, mătușa Oligvy, mătușa Spagrass și așa mai departe; profesori de școală, binefăcători, preoți, persoane de vază ca domnul consilier Tummage care, după cum spunea mama disprețuitor, se exprimă „pretențios și cu mare lux de amănunte”.

Viața mamei, copilăria, anii de școală, adolescența, flirturile, căsătoria, războiul și pacea, munca și vacanțele, familia și prietenii – dar și dușmanii – totul era țesut cu măiestrie într-o neîntreruptă saga plină de ramificații și brodată cu date noi despre nemulțumirile ei prezente, și toate eșecurile și obstacolele „cu care trebuie să se lupte bietul tău tată”. Dar tonul nu-i era plângăreț, deși exprima când și când indignare, ci povestea frumos, obiectiv, minunat de limpede și condimentat cu anecdote originale, și metafore strălucite: „Mătușa Seed intră în casă ca un amiral care-și inspectează nava”. „Verișoara mea Aggie nu pierdea nicicând ocazia să facă impresie, aidoma unui câine pomeranian la plimbare”. „Când mătușa Sarah s-a așezat pe foarfecele deschis, sângele i-a curs pe covor ca Niagara”. Un personaj frecvent era o directoare hapsână, domnișoara Travis, căreia mama îi fusese asistentă. Pe vremea aceea, asta însemna „practicant”. „Domnișoara Travis își aranja părul într-un coc, în mijlocul cocului își punea o broșă cu o piatră din sticlă mai mare decât globul ochiului și colorată în roșu țipător, care strălucea de parcă era aprins. Când scria la tablă cu spatele la clasă, spunea mereu: <<Să nu credeți că nu vă observ. Am ochiul meu cel roșu la spate.>>”

 – Dar, mami, era adevărat?

 – Asta era o strategie. Erau și unii băieți năbădăioși, pe care trebuia să-i țină sub control.”

peisajul-disparut

Cartea Peisajul dispărut poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: