"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 3 august 2017: Iubirile croitoresei – Maria Duenas

Creșteam într-un mediu fericit cu moderație, mai curând sărac, dar fără mari lipsuri și frustrări. Locuiam pe o stradă îngustă dintr-un cartier select al Madridului, lângă piața Paja, la doi pași de Palatul Regal. La o aruncătură de băț de zarva continuă din centrul orașului, trăiam printre rufe puse la uscat, în miros de leșie, printre vocile vecinelor și câteva pisici care trândăveau la soare. Urmam o școală rudimentară, care funcționa într-un mezanin din apropiere; pe băncile ei, concepute pentru doi, stăteam câte patru copii, certându-ne și înghiontindu-ne ca să spunem pe de rost și cât ne țineau bojocii Cântecul piratului și tabla înmulțirii. Acolo am învățat cititul și scrisul, cele patru operații și numele râurilor care brăzdau harta gălbuie de pe perete. La doisprezece ani, mi-am încheiat socoteala cu educația și am intrat ucenică la atelierul unde lucra mama. O soartă foarte obișnuită.

Din salonul donei Manuela Godina, patroana mamei, ieșeau de decenii veștminte confecționate cu măiestrie, excelent croite și cusute, vestite în tot Madridul. Costume de zi, rochii de cocteil, paltoane și cape purtate de doamne distinse la plimbări pe Paseo de la Castellana, la Hipodrom și în Puerta de Hierro, când beau ceai la Sakuska ori se duceau la liturghie, ca să epateze. Dar a trecut ceva vreme până am pătruns tainele croitoriei. La început, am fost fetița bună la toate în atelier: răscoleam mangalul în vasele cu jăratec pentru încălzit și măturam peticele de pe dușumea, încingeam fiarele de călcat pe foc și fugeam cât mă țineau picioarele să cumpăr ață și nasturi din piața Pontejos. Apoi mi-au dat să duc la casele protipendadei modele recent terminate, puse în saci mari din pânză închisă la culoare: activitatea mea favorită, cel mai mare amuzament la început de carieră. Am cunoscut portarii și șoferii celor mai strălucite reședințe, subretele, menajerele și majordomii celor mai înstărite familii. Le-am privit, aproape fără să fiu zărită, pe cele mai rafinate doamne, pe fiicele și soții lor. Ca martor mut, am intrat în case burgheze, în mici palate aristocratice și în apartamentele somptuoase din edificii cu tradiție. Uneori, nu treceam de ușa din dos: o slujnică primea rochia adusă; alteori, mă pofteau în dressinguri, străbăteam coridoare și întrezăream saloane, priveam cu nesaț covoare, lampadare, draperii de catifea și piane cu coadă, la care se cânta sau nu, și îmi spuneam că ar fi fost ciudat să trăiesc într-un asemenea univers.

Zilele se scurgeau liniștit în cele două lumi, căci eram aproape străină de incongruența lor. Parcurgeam cu aceeași naturalețe și străzile late, jalonate de carete în mers și porți mari, și labirintul nebunesc al ulițelor întortocheate din cartierul meu, pline mereu de băltoace, gunoaie, strigătele vânzătorilor și lătratul ascuțit al câinilor flămânzi; pe ulițele acelea, toți erau foarte grăbiți și, când se striga „atenție, vine apa”, se puneau iute la adăpost, ca să nu-i plouă cu stropi de urină. Meșteșugari, mici negustori, funcționari și muncitori cu ziua recent sosiți în capitală umpleau casele de închiriat, dând cartierului un aer popular. Mulți dintre ei aia dacă ieșeau de acolo, și doar în cazuri de forță majoră; mama și cu mine, în schimb, plecam grăbite în zorii zilei spre Strada Zurbano și ne apucam fără nici o întârziere de muncă în atelierul donei Manuela.

La doi ani după ce am început să muncesc, mama și dona Manuela au hotărât că sosise vremea să învăț să cos. La paisprezece ani, am început cu ce era mai simplu: bride, surfilat, însăilat ușor. Au urmat butoniere, tighele, tivuri. Stăteam și lucram pe scaune mici de răchită, aplecate peste tăbliile de lemn de pe genunchi; pe ele țineam lucrul. Dona Manuela se ocupa de cliente, croia, proba, rectifica. Mama lua măsuri și făcea restul: cosea tot ce era mai delicat, împărțea treburile, controla realizarea lor, impunând ritm și disciplină micului batalion de șase croitorese mature, patru sau cinci mai tinere și câteva ucenice guralive, care aveau mereu mai mult chef de râs și bârfă decât de trudă adevărată. Unele au ajuns bune croitorese, altele n-au fost în stare și au continuat să facă treburile cel mai puțin plăcute. Când una pleca, alta îi lua locul în odaia mereu în dezordine, care nu se potrivea nici cu senina opulență a fațadei, nici cu sobrietatea salonului luminos unde aveau acces doar clientele. Doar ele, dona Manuela și mama se puteau bucura de tapetul lui de culoarea șofranului; doar ele puteau să se apropie de mobilele de mahon și să calce pe dușumeaua de stejar pe care noi, cele mai tinere, o lustruiam cu cârpe de bumbac. Doar ele se bucurau din când în când de razele de soare ce intrau prin cele patru balcoane înalte care dădeau în stradă. Restul trupei stăteam mereu în ariergardă, în acel gineceu de gheață iarna și de foc vara, care era atelierul cenușiu din spatele casei, cu doar două ferestruici ce dădeau spre un patio întunecos și unde ceasurile treceau ca aerul între catrenele pe care le fredonam și țăcănitul foarfecelor.


Cartea Iubirile croitoresei poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: