"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 4 august 2017: Auschwitz. Alive 70 de ani – Romeo Couti

Th ea Haimovitz: Doamna Braun Vioara, o onoare să vă am cu mine și o încântare.

Vioara Braun: Mulțumesc.

T.H.: Suntem la Oradea. Suntem în sinagoga frumoasă din Oradea. Din păcate acesta este cadrul în care ne aflăm.

V.B.: Da și îmi este foarte cunoscut pentru că de aici am plecat cu cei doi frați ai mei.

T.H.: Câți ani aveau ei?

V.B.: Unul de 5 ani și celălalt de 10 ani.

T.H.: Este reală această poză? (reporterul indică spre un perete uriaș al sinagogii din Oradea pictat cu scene din vremea deportării, în care se pot vedea în spatele unui gard de sârmă ghimpată atât adulți cât și copii cu durere adâncă întipărită pe față și purtând steaua lui David în piept)

V.B.: Da.

T.H.: Aveați steaua lui David în piept?

V.B.: Da, era obligatoriu să purtăm. Până și cel mai mic copil trebuia să aibă steaua galbenă.

T.H.: Așa arătau? Este acesta un portret real a ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz?

V.B.: Asta nu a fost la Auschwitz. Cred că a fost în drum spre, undeva spre Auschwitz sau la alt lagăr, deci nu acolo.

T.H.: Am înțeles. Avem aici o fetiță care este desculță. Erau copii desculți?

V.B.: Erau, desigur că da.

T.H.: Uite îngrijorarea pe fețele copiilor.

V.B.: Da. De exemplu, fratele de 5 ani a venit într-o zi cu niște bănuți și a spus „asta mi-a dat soldatul”.

 – „Da de ce ți-a dat?“

 – „M-a întrebat dacă vrei să fi i prietenul meu?” (textul era deja marcat cu roșu)

 – „Am spus… da. Apoi soldatul a întrebat cum mă cheamă?”

 – „Și ce ai spus?”

 – „Că Sabău Miclauș”

 – „Pe tine te cheamă Sabău Miclauș?? Nu te cheamă Rozentzvai?”

 – „Să mă bată?”.

Deci un copil de 5 ani a știut că nu are voie să spună un nume evreiesc pentru că o să fi e bătut.

T.H.: Începem cu Începutul. Facem o serie de interviuri pentru TVR Cluj, pentru TVR în care vorbim despre Holocaust, un pic altfel. Intenționăm să menționăm tot ce a fost în perioada respectivă. Sunteți frumoasă, arătați minunat.

V.B.: Și după o operație grea de șold.

T.H.: Și ce energie simt aici în studioul din sinagoga din Oradea și energia vine de la dumneavoastră, nu de la mine. O să vorbim despre ce s-a întâmplat, ce simțim astăzi. Cum a afectat acest episod al Holocaustului întreaga dumneavoastră viață, ce s-a întâmplat cu copiii dumneavoastră. Dacă copiii şi nepoții dumneavoastră sunt afectați de întâmplările prin care ați trecut în timpul războiului.

V.B.: Eu sunt din Marghita, cum am spus, 60 de km de Oradea. Acum e oraș, înainte era o comună agrară.

T.H.: În ce an v-ați născut?

V.B.: M-am născut în 1926, 30 septembrie. În localitatea Marghita o treime din populație erau evrei. Deci cam vreo 3.000 de evrei erau.

T.H.: Cum era viaţa acolo? Era o comună agrară. Ce se întâmpla acolo?

V.B.: De obicei erau târguri de păsări, de vite.

T.H.: Era viață frumoasă?

V.B.: Da, era până când au venit ungurii și au fost restricții. Nu se mai putea merge unde voiai. De exemplu, nu se găsea ceapă. Aveam un unchi la Șimleul Silvaniei și mergeam cu autobuzul împreună cu fratele cel mic ca să aducem de acolo ceapă. Nu era voie și jandarmii m-au întrebat ce am în geamantan. Am spus că am hainele copilului. Cel mic nici nu știa să vorbească bine, zicea „hagyma, hagyma” deci „ceapă, ceapă”. Nu au înțeles ce este în geamantan.

T.H.: Să revenim până la venirea ungurilor. Cum arăta familia dumneavoastră? Aveați frați?

V.B.: Da, aveam trei frați, unul la Budapesta și doi acasă.

T.H.: Mamă, tată, bunici?

V.B.: Aveam o bunică la București și ceilalți bunici erau din județul Sălaj, la Camăr. Aceia erau părinții lui tata.

T.H.: Cu ce se ocupau părinții dumneavoastră?

V.B.: Mama era casnică. Pe atunci la Marghita nu erau fabrici sau ceva cu care să te ocupi, iar tata lucra la morminte.

T.H.: Sculpta monumentele?

V.B.: Da.

T.H.: Asta se întâmpla în comunitatea evreiască sau sculpta monumente pentru oricine?

V.B.: Nu, pentru oricine.

T.H.: Era un artist?

V.B.: Nu, era mai mult muncitor.

T.H.: Trăiați bine?

V.B.: Destul de bine.

T.H.: Deci nu erați o familie foarte înstărită?

V.B.: Nu eram o familie bogată, nu eram nici foarte, foarte săraci.

T.H.: Erați fericiți?

V.B.: Da, eram fericiți, familie fericită.

T.H.: Părinții se înțelegeau bine

V.B.: Da, se înțelegeau bine.

T.H.: Ce visați dumneavoastră în perioada aceea? Care vă erau planurile de viitor? M-ai țineți minte?

V.B.: Eram tânără, abia aveam 17 ani când am fost deportați.

T.H.: Ați fost îndrăgostită în perioada aceea?

V.B.: Nu, în perioada aceea nu. Mai târziu.

T.H.: Deci nu erați îndrăgostită. Mergeați la școală? Cum era școala la Marghita? Era o școală bună?

V.B.: Era o școală bună. Profesorii erau cam legionari pe vremea aia.

T.H.: Mergeați la școala evreiască?

V.B.: Nu.

T.H.: Deci era o școală cu toate naționalitățile?!

V.B.: Fratele meu a apucat școala evreiască. A umblat doi, trei ani acolo dar după aceea nu a mai fost. Școala reformată și școala catolică erau separate.

T.H.: Era un loc în care erau naționalități diferite.

V.B.: Erau și din satele din împrejurimi.

T.H.: Înțelegeți că vă întreb acest lucru pentru că vorbim despre ceva care s-a întâmplat în urmă cu ’70-’80 de ani. Chiar dacă am învățat la istorie este bine să punem aceste întrebări pentru cei care nu cunosc toate aceste detalii. Deci viaţa era frumoasă? Nu era o viață foarte bogată, dar era o viață îndestulată.

V.B.: Da, ca la țară.

T.H.: Cum arăta casa dumneavoastră? Era o casă mare?

V.B.: Nu.

T.H.: Câte camere aveați?

V.B.: Două camere, dar în curte au mai fost vreo trei familii.

T.H.: Deci inițial ați fost o familie cu patru copii în două camere. Tatăl muncea ca să întrețină familia, iar mama avea grija de familie și viața era pașnică.


Cartea Auschwitz. Alive 70 de ani poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: