"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 3 octombrie 2017: Nymphette Dark99 – Cristina Nemerovschi

Revenind la tata, nici legat de Tedy nu era în stare să ia decizii. Le lua tot capra. Când l-au exmatriculat prima dată pe frati-miu, în clasa a opta, fiindcă îi găsiseră jurnalul în care descria cu amănunte cum avea de gând să pună o bombă în sala de sport și cum avea să-și tortureze colegii, lucrându-le îndelung beregata cu un cuțit bont, mama a decis la ce școală avea să-l mute. Șobolanul a ridicat din umeri, cu un „cum crezi tu că e mai bine”. Eu mă pregăteam de banchetul de sfârșit de clasa a patra. Mă bucuram că scap de scorpia de învățătoare și că exista o șansă, cât de mică, ca nimeni să nu-mi mai spună Victoria în viitor.

Mda, naivități. Ce pot să spun, eram mică pe atunci. Nu înțelesesem partea nasoală că numele, odată primit, rămâne cu tine până la capăt și că, mai mult decât atât, el îți construiește o parte a personalității, îți determină într-un fel relațiile cu cei din jur. De asta, mulți oameni care poartă același prenume au comportamente asemănătoare și sunt previzibili. Pentru că au același nume. Și pentru că sunt proști, firește, dar asta e de la sine înțeles.

Tedy schimbase până în 2012 trei școli și șase licee. Culmea e că niciodată nu pusese cu adevărat o bombă. Nici nu-și omorâse colegii. Doar vorbea despre lucrurile astea, despre intențiile lui. De la a doua lui exmatriculare, tot în clasa a opta, eu știam de fiecare dată când avea să se întâmple următoarea. Erau tot felul de indicii, în principal o febră a lui Tedy, un patos cu care vorbea despre potențialele lui crime. Chestia asta îi speria pe cei din jur și, când apărea ea, știam că Tedy va trebui să spună la revedere foștilor colegi și profi. Mă rog, nu era ca și cum le-ar fi simțit lipsa, după ce se muta. Singurele ființe de care îi era dor, după exmatriculare, erau maidanezii din curtea școlii. Am mers de câteva ori împreună să-i revedem, și Tedy i-a hrănit cu parizer de pui. Ultima noastră excursie de genu’ ăsta, anul trecut, era să se sfârșească foarte prost. Fosta lui dirigă, cea care ceruse în consiliu exmatricularea, îl văzuse pe geamul cancelariei și sunase la Poliție. Noroc totuși că am avut timp s-o ștergem la fix.

Ultima găselniță a maică-mii apăruse anu’ trecut în octombrie când, Tedy dat afară pentru a noua oară de la liceu, în urma invariabilei amenințări cu bomba și cu mutilarea colegilor pe care frati-miu o însemnase cu markerul pe peretele budei și pe ușa cancelariei și pe cea a laboratorului de fizică, capra se gândise să-l înscrie la un liceu particular. Spera că va fi scutită de neplăcuta și stânjenitoarea întrebare care i se tot punea de la o vreme: de ce a fost exmatriculat fiul dumneavoastră? Mintea ei aburită însă a mai născocit ceva: hai s-o mutăm și pe Vicky la liceul ăsta particular, că are și clase 5-8, ca să rămână în continuare aici și peste doi ani, când intră-ntra noua. O să cunoască și ea copii mai mari, de liceu, de la care o să învețe lucruri utile. O să devină mai responsabilă, mai conștiincioasă. Așa că, vrând-nevrând, am devenit din nou colega de școală a lui Tedy, care a intrat într-a 11-a C. Pe mine m-au băgat în a 7-a A. Cu Coco cu tot.

Mă așteptam ca, până la vară, să fiu obligată să mă mut iar. Tedy voia să dea cu bomba și aici. Așa că, mi-am zis, Vicky, ai grijă să nu te simți prea confortabil. Ești aici doar pentru câteva luni. Și, la naiba, nu mă deranja deloc chestia asta.

Nu m-a deranjat, până în ziua când l-am întâlnit pe Dev.

Era cândva pe lume un om înțelept, și omul ăsta înțelept a scris câteva cărți. Se zice că avea câte un răspuns potrivit la fiecare întrebare. Indiferent ce ți s-ar fi întâmplat, nu conta cât de neobișnuit ar fi fost, omul înțelept îți spunea cauza, apoi remediul. Omul înțelept ar ști să-mi spună acum ce e cu bulgărele ăsta de nostalgie care mi-a căzut în cap. De ce mă gândesc la ai mei, la Tedy, la școală, la maidanezii pe care i-am hrănit cu parizer de pui în curtea școlii, taman acum, când stau ca proasta în frig și-n ploaie și plâng pe dinăuntru după geaca de motor pe care am uitat-o într-un bar din Brașov, în urmă cu vreo două ore. Acum, când fac autostopul și ar trebui să-mi concentrez cumva energia să oprească un bou și să mă ia până-n București. Și chiar îmi plăcea mult geaca aia; o luasem dintr-un second, din micile mele economii, la numai o săptămână după Întâmplare. Mi-o făcusem cadou, ca un fel de recompensă, ca pe o modalitate stângace de a mă ajuta să uit și să trec peste. Îmi plăcuse mult că eu crescusem, iar ea rămăsese pe loc. La 11 ani, când am îmbrăcat-o pentru prima dată, îmi era mare, largă. Acum, la 13 ani și 4 luni, mi-a rămas mică. Oare ce-o să se întâmple cu ea? Cine o va găsi o va purta sau o va vinde pe net? Va pune un anunț pe un forum de rockeri, va scrie că prețul ei e negociabil? În fiecare săptămână, va scădea 50 de lei, doar ca s-o știe vândută odată? Căcat, mi-e dor, și m-aș întoarce după ea, dacă aș ști în pula mea în ce bar am uitat-o.

Avea și un patch drăguț, prins pe mâneca dreaptă, cu Forgotten Woods. Cadou de la un fost iubit, de când eram într-a șasea. V., care asculta numai nebunii din astea simpatice și care o crizase luni în șir pe capră cu sunetele „satanice” pe care le experimenta la chitară, în camera mea.

 


Cartea Nymphette Dark99 poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: