"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 4 octombrie 2017: Câinii negri – Ian McEwan

Probabil că alunecase în poziția culcat în timpul somnului. Se strădui să se reașeze în capul oaselor, dar încheieturile mâinilor erau lipsite de putere și cearșafurile nu-i ofereau un reazăm solid. Am schițat gestul de a mă ridica să o ajut, dar m-a oprit cu un zgomot ca un mârâit, s-a rostogolit pe o parte ca să stea cu fața la mine și și-a sprijinit tâmpla pe colțul îndoit al pernei.

Am început să vorbesc încet, eram oare răutăcios ? Gândul m-a tulburat, dar îi dădusem deja drumul:

– Nu crezi că lumea ar trebui să poată cuprinde atât con­cepția ta de viață, cât și pe a lui Bernard? Nu e spre binele general dacă unii întreprind călătorii interioare, în timp ce alții se consacră îmbunătățirii situației dinafară? Nu se naște, mă întreb, civilizația tocmai din diversitate?

Ultima întrebare, retorică, fusese prea mult pentru June. încruntarea cauzată de concentrarea neutră îi dispăru, înlocuită de un hohot de râs. N-a mai suportat să stea întinsă pe pat. S-a zbătut să se așeze în fund, reușind de data asta, în timp ce-mi vorbea, printre gâfâieli:

 – Jeremy, ești o bomboană, dar ce măgării îndrugi! îți dai prea multă osteneală să fii cumsecade, să fii pe placul tuturor și să-i faci și pe ceilalți să se înghită reciproc… Așa, acum e bine.

Ajunsese, în sfârșit, să stea în capul oaselor, își împreunase, pe cearșaf, mâinile cu pielea tăbăcită, de grădinar, și mă fixa cu veselie malițioasă, abia ținută în frâu. Sau cu duioșie maternă:

 – Păi, atunci, de ce nu s-a îmbunătățit situația? în ciuda asistenței sociale gratuite, a automobilelor și televizoarelor, a periuțelor de dinți electrice, tot mai multe în fiecare familie? De ce nu e lumea mulțumită? Nu cumva lipsește ceva, în ciuda atâtor progrese?

Acum că eram luat peste picior, m-am simțit liber să rostesc ceea ce gândeam. Poate că pe un ton exagerat de aspru:

– După tine, lumea modernă este un deșert al spiritului? Chiar dacă acest clișeu ar fi adevărat, care este situația ta proprie, June? Tu de ce nu ești fericită? Ori de câte ori te vizi­tez, nu pregeți să-mi arăți că ești în continuare supărată pe Bernard. De ce nu renunți la supărare? Ce mai contează acum? Lasă-l în treaba lui. Faptul că nu-l ierți, că nu-l poți ierta, nu pledează în favoarea metodelor tale.

Mersesem prea departe? în timp ce îi vorbeam, June își în­dreptase ochii spre fereastra din celălalt capăt al odăii. Tăcerea era tulburată numai de inspirațiile ei lungi și agonice; după ele, o liniște și mai profundă, urmată de zgomotoasele expirații. Mă privi drept în ochi.

 – Ai dreptate. Firește că ai dreptate… (Făcu o pauză, înainte de a găsi puterea să adauge:) Toate chestiile cât de cât valoroase pe care le-am realizat a trebuit să le fac de una singură. Pe vremea aceea, puțin mi-a păsat. Eram mulțumită -și, fiindcă veni vorba, nu aștept fericire de la viață. Fericirea e ceva ocazional, ca fulgerele vara. Dar mi-am recăpătat liniștea sufletească și în toți anii aceia am avut convingerea că singu­rătatea îmi pria. Aveam o familie, prieteni, oaspeți. Mă bucuram când soseau, dar și mai mult când plecau. Acum, însă…

Zgândărelile mele o făcuseră să treacă de la amintiri la confesiuni. Am întors o pagină din carnețel.

 – Dar când mi s-a comunicat cât sunt de bolnavă și am ajuns aici, să mă închid în mine însămi pentru ultima oară, solitudinea a început să-mi pară cel mai mare eșec. O eroare colosală. Să-ți construiești o viață bună – ce sens are să faci așa ceva de unul singur? Când mă gândesc la anii petrecuți în Franța, parcă îmi suflă un vânt rece în față. Bernard mă crede o tâmpită, una căzută în marasmul misticismului, iar eu îl văd ca pe un comisar, cu ochii reci ca de pește, în stare să ne toarne pe toți dacă și-ar asigura astfel raiul material pe pământ – cel puțin asta-i versiunea care circula printre noi, așa glumeam în familie. Adevărul, însă, este că ne iubim, n-am încetat să ne iubim, suntem obsedați. Ceea ce nu ne-a servit la nimic. N-am izbutit să ne construim o viață. N-am reușit să renunțăm la iubire, dar nici nu ne-am lăsat dirijați de puterea ei. Problema se poate defini ușor, dar n-am definit-o atunci când era cazul. N-am spus niciodată: uite, asta-i ceea ce simt, cum procedăm de acum încolo? Nu, n-a existat întotdeauna decât confuzie, certuri, discuții despre ce să facem cu copiii, debandadă zilnică, mărirea distanței dintre noi și, până la urmă, țări separate. Nu mi-am găsit liniștea decât închizând ușa după mine. Dacă sunt stăpânită de amărăciune, este pentru că nu m-am putut ierta. Nici dacă aș învăța să levitez la o înălțime de zece metri, nu m-aș putea absolvi de păcatul de a nu fi fost în stare să vorbesc sau să conviețuiesc cu Bernard. Ori de câte ori citesc în ziare despre un nou dezastru social, trebuie să-mi pun întrebarea: de ce să mă aștept ca milioane de necunoscuți cu un conflict de interese să găsească o cale de a conviețui pașnic, când eu n-am fost în stare să încheg nici cea mai simplă convenție socială cu tatăl copiilor mei, cu bărbatul pe care l-am iubit și cu care am rămas căsătorită? Și mai este ceva Dacă îl critic pe Bernard, o fac și pentru că ești tu aici și știu că te vezi cu el din când în când; mai mult – asta n-ar trebui să ți-o spun -, îmi amintești de el. Nu nutrești ambițiile lui politice, slavă Domnului, dar aveți amândoi un fel de a fi sec, distant, care mă înfurie, dar mă și atrage. Pe urmă… își curmă firul gândurilor și se cufundă mai adânc în perne. Fiindcă știam că se aștepta să reacționez ca și cum mi-ar fi făcut un compliment, m-am simțit obligat de simțul decenței-, de etichetă, să accept ceea ce mi se oferea. În confesiunea ei folosise un cuvânt la care doream să revin cât mai iute. Mai întâi, trebuia însă îndeplinit ritualul micilor politeți.- Sper că nu te tulbură vizitele mele.

 – Din contră, îmi fac plăcere.

 – Dar ai să mă avertizezi dacă-ți pun întrebări despre ches­tiuni prea intime?

– Poți să întrebi despre tot ce vrei.

– N-aș dori să comit vreo gafă…

– Ți-am spus să mă întrebi orice vrei. Dacă nu cred că e cazul să răspund, nu-ți voi răspunde.

Deci, îmi făcea acest serviciu. M-am gândit că știa, cotoroan­ță vicleană ce era, în ce punct mi se blocase atenția. Aștepta să reiau discuția.

– Spuneai că tu și Bernard erați… ăăă… obsedați unul de celălalt. Te refereai cumva la… atracția fizică?

– Ești un membru tipic al generației din care faci parte, Jeremy. Suficient de bătrân ca vorbele tale să trădeze pudoare. Da, la sex, mă refeream la sex.

Nu mai auzisem niciodată vocabula aceea în gura ei. Cu vocea de crainică a BBC-ului din vreme de război, scurta obraznic vocala, încât pronunța, aproximativ, „six”. Pe buzele ei suna vulgar, ba chiar obscen. Oare din cauză că trebuise să se forțeze să rostească vocabula antipatizată și apoi să o repete, ca să-și reprime dezgustul? Sau avea dreptate? începeam eu – un produs al anilor șaizeci, deși mereu pudibond când venea vorba de sex – să mă înec cu bucatele de la ospăț?

June și Bernard, obsedați sexual. De vreme ce nu-i cunos­cusem decât în ipostaza de bătrâni ostili unul celuilalt, îmi dădea diavolul ghes să-i spun – aidoma unui elev care umple pereții closetului cu blasfemii despre regină – că-mi era imposibil să mi-i imaginez în această ipostază. De spus, însă, am spus:

– Da, cred că înțeleg cum a fost.

– Ba eu cred că nu, îmi replică June, bucuroasă să mă pună la punct. N-ai idee cum erau relațiile noastre atunci.

Pe măsură ce vorbea, imagini și impresii se rostogoleau prin spațiu ca Alice1, sau ca rămășițele pe care le lasă ea în urmă în căderea-i liberă prin pâlnia tot mai largă a timpului: mirosul de praf acumulat într-un birou; coridoare cu zidurile zugrăvite crem sau maro metalizat; obiecte de folosință zilnică, de la mașini de scris la automobile, toate robust asamblate, grele și vopsite în negru; odăi neîncălzite și proprietărese bănuitoare; tineri de o comică solemnitate în pantaloni largi de flanelă, rozând coada pipelor; mâncăruri necondimentate, neusturoiate, fără suc de lămâie sau vin; răsucirea permanentă a unei țigări între degete, considerată un fel de mesaj erotic -și, pretutindeni, autoritatea, cu directivele ei seci, brutale, într-un jargon latinizant, de pe biletele de autobuz, formulare și panouri pictate de mână, de pe care degete solitare îți indicau drumul drept prin lumea serioasă, colorată în brun, negru și gri. Ideea mea despre cum fusese pe atunci era ca explozia lentă a unei prăvălioare de mărunțișuri și-mi părea bine că June nu putea s-o perceapă senzorial, pentru că nu găseam în ea nici un locșor pentru obsesiile sexuale.

 


Cartea Câinii negri poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: