Citatul zilei – 31 iulie 2017: Note și contranote – Eugene Ionesco

„De ce scrieți?” este întrebat adesea scriitorul. „Ar trebui să știți de ce”, le-ar putea răspunde el celor care pun întrebarea. „Ar trebui să știți de vreme ce ne citiți, căci dacă ne citiți și continuați să ne citiți e pentru că ați găsit în scrierile noastre ce să citiți, ceva ca un fel de hrană, ceva care răspunde nevoii dumneavoastră. De ce aveți, așadar, această nevoie și ce fel de hrană suntem noi? Dacă eu sunt scriitor, de ce sunteți dumneavoastră cititorul meu? Răspunsul la întrebarea pe care mi-o puneți îl găsiți în dumneavoastră înșivă.” Cititorul sau spectatorul va răspunde, schematic, că se duce la un spectacol ca să se instruiască sau ca să se distreze. În mare, acestea sunt cele două feluri de răspunsuri posibile. A se instrui: adică a afla cine este cel care scrie și ce scrie; sau poate cineva mai modest va spune că o face pentru a găsi răspunsuri la niște întrebări la care el nu e în stare să răspundă. Cine vrea să se distreze, adică să uite de grijile zilnice, să se bucure de frumusețea celor citite sau privite, vă va reproșa că-l plictisiți când i se pare că vreți să-l instruiți sau să-i dați o lecție. Cine vrea să se instruiască – în caz că i se pare că vreți să-l amuzați, poate pe socoteala lui, și să-l distrați – va putea să vă reproșeze că nu dați răspuns tuturor problemelor pe care el însuși nu le poate rezolva. Cum scrie cineva un sonet, un vodevil, un cântec, un roman, o tragedie, ziariștii se năpustesc asupra lui ca să afle ce crede autorul cântecului sau al tragediei despre socialism, despre capitalism, despre bine, despre rău, despre matematică, despre astronautică, despre teoria cuantelor, despre dragoste, despre fotbal, despre bucătărie, despre șeful statului. „Care e concepția dumneavoastră despre viață și moarte?” – m-a întrebat un ziarist sud-american după ce am coborât pasarela vaporului cu valizele în mână. Mi-am pus jos valizele, mi-am șters sudoarea de pe frunte și l-am rugat să-mi acorde douăzeci de ani ca să reflectez la întrebarea lui, fără să-l pot asigura că va avea răspunsul. „Asta mă întreb și eu, i-am spus, și scriu ca să mă întreb.” Mi-am luat valizele, gândindu-mă că l-oi fi dezamăgit. Nu toată lumea are cheia universului în buzunar sau în valiză. Dacă un scriitor, un autor, m-ar întreba pe mine unul ce citesc, de ce mă duc la spectacole, i-aș răspunde că mă duc nu pentru a afla răspunsuri, ci pentru a afla alte întrebări; nu pentru a dobândi cunoștințe, ci, pur și simplu, pentru a face cunoștință cu acel ceva, cu acel cineva care este o operă. Curiozitatea care mă îndeamnă să merg la teatru, la muzeu, să caut raftul de literatură într-o librărie e de altă natură. Vreau să cunosc chipul și inima cuiva pe care să-l iubesc sau să nu-l iubesc.

Scriitorul e pus în încurcătură de întrebările ce i se adresează, pentru că și le pune el însuși și pentru că-și pune multe altele, pentru că presimte totodată că există alte întrebări pe care ar putea să și le pună, dar pe care nu va reuși niciodată să și le pună; și cu atât mai mult să le găsească răspuns.

În singurătatea lui, departe de ziariști sau băgăreți, fiecare om, ca și fiecare scriitor, răsuflă ușurat. Câteodată se întreabă, câteodată nu se întreabă de ce. Dar fie că se întreabă, fie că nu, el nu se poate împiedica să respire. Scriitorul nu respiră doar, ci, fiind scriitor, scrie. Abia după ce a început să scrie, își pune întrebări cu privire la scopul și motivul pentru care face ceea ce face. Se întreabă, așadar, vorbind cu sine (și continuând să-și facă treaba, ca un ebenist care adună materiale ca să facă un dulap, gândindu-se în același timp la grijile lui, sau chiar la ceea ce este un dulap, fără ca grijile să-l împiedice să-și construiască dulapul): De ce scriu? Ce rost are ceea ce fac? Am oare mai multe de spus decât alții? Vreau oare să mă afirm, adică să-mi justific existența? Mie oare frică de moarte și doresc să-mi continui viața în ceilalți după moartea mea fizică? Scriu ca să salvez lumea? Ca să mă mântuiesc pe mine însumi? Ca să aduc laudă lui Dumnezeu ori să proslăvesc universul? Ca să încerc să văd mai limpede în mine însumi, să mă explorez, să mă înțeleg, să mă explic? Pentru că nu mă înțeleg și cer lămuriri celorlalți? Pentru că mă simt singur și vreau să frâng singurătatea asta și să comunic ori să mă înfrățesc cu semenii mei? Sunt oare false toate motivele pe care le-am enumerat mai sus? Există oare alte motive ascunse ce mă împing să fac un lucru de care motivele aparente n-au habar și care nu fac decât să mascheze, voit sau nu, motivul profund? O fac oare pentru că doresc să înțeleg lumea, pentru că vreau să pun măcar pentru mine puțină ordine în acest haos imens și pentru că scrisul, arta, este o formă de gândire în mișcare? Ori pur și simplu fiindcă creația este o necesitate instinctivă, extraconștientă; fiindcă a imagina, a inventa, a descoperi, a crea este o funcție tot atât de firească precum respirația? Fac asta pentru că vreau să mă joc, dar atunci care e semnificația acestui joc?


Cartea Note și contranote poate fi achiziționată de la: