"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 4 februarie 2017: Zgomotul timpului – Julian Barnes

„Destinul. Doar un termen bombastic pentru ceva în legătură cu care nu puteai face nimic. Când viața îți spunea „Și astfel”, dădeai din cap și-l numeai destin. Și astfel, fusese destinul său să se numească Dmitri Dmitrievici. Nimic de făcut. Natural, nu-și amintea propriul botez, dar nu avea motiv să se îndoiască de adevărul poveștii. Toată familia se adunase în studioul tatălui, în jurul unei cristelnițe portabile. Sosise preotul și-i întrebase pe părinți ce nume doreau să-i dea nou-născutului. Iaroslav, răspunseră ei. Iaroslav? Părintelui nu-i plăcuse numele. Zisese că era unul foarte neobișnuit. Copiii cu nume neobișnuite, zisese el, erau hărțuiți și batjocoriți la școală; nu, nu, nu-l puteau boteza pe băiat Iaroslav. Tatăl și mama fuseseră lăsați fără grai de o opoziție atât de fermă, dar nu voiau să supere pe nimeni. Ce nume propuneți dumneavoastră? întrebaseră. Dați-i un nume obișnuit, răspunse preotul: bunăoară, Dmitri. Tatăl îi atrăsese atenția că el însuși se numea deja Dmitri și că Iaroslav Dmitrievici suna mult mai bine decât Dmitri Dmitrievici. Dar preotul respinsese argumentul. Și așa devenise el Dmitri Dmitrievici.

Ce importanță avea numele? Se născuse la Sankt Petersburg, începuse să crească la Petrograd, își încheiase creșterea în Leningrad. Sau Sankt Leninsburg cum îi plăcea uneori să-i spună. Ce importanță avea numele?

Avea treizeci și unu de ani. Soția sa, Nita, stătea întinsă la câțiva metri de el, cu fiica lor, Galina, lângă ea. Galya avea un an. Recent, soția sa parcă își mai revenise. Lui niciodată nu i se păruse că starea aceea de lucruri ar fi sinceră. Avea emoții puternice, dar nu devenise priceput la examinarea lor. Până și la un meci de fotbal rareori urla sau își pierdea cumpătul ca toți ceilalți; se mulțumea să observe în tăcere dacă un jucător era îndemânatic sau nu. Unii credeau că e vorba de formalismul încuiat al unui leningrădean; dar, pe deasupra – sau pe dedesubt – el se știa o persoană timidă și angoasată. Cu femeile, când se lepăda de timiditate, oscila între entuziasm absurd și bosumflare disperată. Era ca și cum ar fi setat mereu metronomul greșit.

Totuși, chiar și așa, viața lui dobândise până la urmă o anumită regularitate și ritm corect. Doar că acum totul devenise din nou instabil. „Instabil” era mai mult decât un eufemism.

Valijoara cu lucruri pentru noapte, sprijinită de gamba sa, îi amintea de tentativa lui de a fugi de acasă. Câți ani avusese? Șapte, poate opt. Și avusese cu el o mică valijoară? Probabil că nu – exasperarea mamei sale ar fi fost rapidă. Era într-o vară la Irinovka, unde tatăl lui lucra ca director general. Jurgensen era meșterul bun la toate. Cel care făcea și repara lucruri, care rezolva problemele astfel încât și un copil putea să priceapă. Care niciodată nu-l instruia cum să facă anumite lucruri, lăsându-l doar să vadă cum o bucată de lemn se transforma între-un pumnal sau un fluier. Care-i dădea o bucată de turbă proaspăt tăiată și-l lăsa s-o miroasă.

Se atașase foarte mult de Jurgensen. Astfel încât, atunci când nu-i convenea ceva, ceea ce se întâmpla destul de des, replica: „Foarte bine, atunci mă duc să stau la Jurgensen!” Într-o dimineață, încă în pat, rostise acea amenințare, sau promisiune, pentru prima oară în ziua aceea. Dar o dată era suficient pentru mama lui. Îmbracă-te și te duc eu acolo, îi răspunse ea. El primise provocarea – nu, nu avusese timp de făcut bagaje -, Sofia Vasilievna îl prinse ferm de încheietură și porniseră peste câmp spre locuința lui Jurgensen. În primul moment fusese îndrăzneț, pășind hotărât alături de mama. Treptat însă începuse să-și târâie picioarele, iar încheietura, apoi mâna se zbăteau să scape din strânsoarea mamei. În momentul acela crezuse că el era cel care făcuse gestul dezrobitor, dar acum recunoștea că mama îi dăduse drumul, deget după deget, până fusese liber. Nu liber ca să stea la Jurgensen, ci liber să facă stânga-mprejur, să izbucnească în lacrimi și să fugă acasă.

Mâini, mâini alunecoase, mâini care înhață. În copilărie se temuse de morți – să nu se ridice din gropi, să-l apuce și să-l tragă jos în pământul negru și rece, cu gura și ochii umpluți cu țărână. Teama asta îi dispăruse încet, pentru că mâinile celor vii se dovediseră a fi mult mai înspăimântătoare. Prostituatele din Petrograd nu-i respectaseră deloc tinerețea și inocența. Cu cât erau mai grele timpurile, cu atât mai lacom te înhățau mâinile. Se întindeau să-ți înșface penisul, pâinea, prietenii, familia, mijloacele de trai, existența. În afară de prostituate, se temuse de portari. De asemenea, de polițiști, indiferent ce nume preferau să-și dea.”

Cartea Zgomotul timpului poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: