Ana nu mai fusese de multă vreme așa îngrijorată. De când își prinsese fiul cu cele două fetișcane, Iustin devenise prea tăcut. Era mai tot timpul plecat, și când venea acasă, zăcea posomorât în camera lui. Ca să-l scoată din starea deprimantă, îl invită pe Gabriel la cină. Acesta acceptă imediat, știind de la fiica lui toată povestea.
Respectându-se principiul punctualității, fostul conducător veni împreună cu toată familia, la șase fix și, imediat Valentina se repezi s-o sărute pe Ana, învăluind-o în parfum de trandafir. După lupta din Casa Spiritelor, își recuperase lumina repede, în doar câțiva ani, fiind primită în familie ca Veghetoare cu drepturi depline. Cu toate astea, Gabriel refuzase să-și ia poziția pierdută, motivând că fratele lui merita mai mult ca el să fie în fruntea Veghetorilor.
– Bună, ce mai faci? o întrebă, cu un surâs de copil.
Chiar și la vârsta aceea, femeia avea ceva din inocența unei fetițe, Gabriela părând a-i fi mai degrabă soră decât fiică. Cât despre Bogdan, fiul ei, acesta era deja mult mai înalt ca ea cu un cap, deși n-avea decât șaisprezece ani. Erau doi copii reușiți, băiatul fiind sârguincios ca tatăl, iar fata veselă și plină de viață ca mama.
– Veniți, stați jos, îi chemă Ana.
Iustin luă loc în capul mesei, ursuz. Abia de binevoi să mormăie un salut morocănos pentru a nu da dovadă de o totală lipsă de politețe.
– Și Valentin? întrebă Gabi. Nu e acasă?
– Ba da, răspunse Ana. Nu știu ce tot face în camera lui… Mă duc să văd.
Îl strigase deja de două ori, dar nu primise niciun răspuns, așa că se hotărî să se ducă după el. Îl găsi la fereastră, ascultând muzică la căști. Era îmbrăcat cu un tricou negru cu o formație imprimată pe piept și își pusese cerceii. Se părea că băiatul cu cămașă scrobită și sacou dispăruse. Când o văzu, își scoase căștile cu un zâmbet.
– Ce e? Sfântul Gabriel a venit?
– Nu mai vorbi așa și vino la masă că se răcește mâncarea.
Tânărul o urmă, mergând într-o doară, de parcă i-ar fi fost lene să se miște, iar când ajunse, se aruncă pe un scaun și așteptă să fie servit. Mâncă puțin, apoi scoase o țigară din buzunar pe care și-o aprinse fără să ceară permisiunea. Ana începu să se teamă că fusese o idee proastă să-l cheme.
– Știți povestea cu ursul păcălit de vulpe? începu el, punându-se picior peste picior. Ghiciți cine e ursul în momentul de față.
Toți ochii se îndreptară către Iustin care tăcea în continuare.
– Cum e, tată, să fii tu ursul? Ca lumea, nu?
– Valentin, nu vorbi așa cu tatăl tău! interveni Ana.
– Mamă, ești așa de… Mereu atât de idealistă, atât de… pură… Când eram mic îmi spuneai că dacă nu sunt cuminte o să ajung într-un rai, cu verdeață și poieni. Și eu mă rugam să ajung în iar, pentru că raiul mi se părea al dracului de plictisitor.
Râse singur și mai trase un fum.
– Duceți-vă voi în rai, eu vreau distracție. Femei, băutură, asta e viața adevărată. Nu-i așa, tată?
Simțind că moare de rușine, femeia se uită disperată la Gabriel și la soția lui. Toți arătau crispați, iar Valentina o privi cu compătimire, înțelegând probabil prin ce trecea.
– Haide, tată, împărtășește-ne din experiența ta, că ai destulă.
Un singur hohot supărător îi însoți cuvintele. Valentina se ridică stânjenită, cerându-și iertare că trebuia să plece. Gabriel își aminti că și el mai avea ceva de făcut, astfel că la masă nu mai rămăseseră decât Iustin și fiul său.
Ana își făcu datoria de gazdă și îi călăuzi la ușă, scuzându-se în numele băiatului.
– Nu știu ce l-a apucat, nu s-a mai purtat așa. O să vorbesc cu el.
Cei doi îi zâmbiră, asigurând-o că nu erau supărați. Asigurările lor n-o alinară însă, și în timp ce îi privea cum se urcau în mașină, simți înțepătura invidiei. Formau o familie așa frumoasă, iar Bogdan și Gabriela nu le făcuseră niciodată probleme părinților. Ea, în schimb, era strivită între doi bărbați mândri și nu putea decât să spere că bomba n-avea să cadă pe ea. Când se întoarse în sufragerie, Valentin nu mai era. Se îngrozea fiindcă o domina senzația că soțul ei avea acum o dublură, în persoana unui Iustin tânăr cu ochi albaștri. Îi fusese greu să se descurce cu unul, cum să facă față la doi?
Strânse masa și-i spuse bărbatului să vină la culcare. Trebuia neapărat să-l scuture pe Iustin, fiindcă nu-i mai suporta tăcerea. Nu putea s-o lase singură tocmai acum, când avea mai multă nevoie de un sfat.
După ce ajunseră în cameră, îl lăsă să-și pună pijamaua și abia apoi îi vorbi:
– Eu cred că este doar o criză a adolescenței. Nu poate fi ceva serios…
Se uită la el, căutând o confirmare pe fața lui. Dar ochii lui Iustin se rătăciseră în întuneric.
– O voi ruga pe Valentina să discute cu el. Știi că ea e foarte convingătoare.
– Nu o va asculta, vorbi el, descleștându-și gura cu greu. Va înțelege abia când își va frânge gâtul.
– De ce spui asta? Poate că…
– Pentru că e ca mine!
Strigătul lui îi rupse șirul cuvintelor și în momentul acela, Ana își dădu seama că Iustin plângea. Era uluită, pentru că nu-l mai văzuse niciodată astfel, nici chiar în cele mai grele situații. Conducătorul Veghetorilor, de care nimeni nu se putea atinge, fusese doborât de propriul său fiu.
Cartea Doamna umbrelor poate fi achiziționată de la: