"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 5 septembrie 2017: Magonia – Maria Dahvana Headley

De obicei, lumea nu mă mai întreabă nimic după asta. Cei mai mulți sunt doar politicoși. Părinții mei, familia mea, nu neapărat, dar alții? Profesorul suplinitor care se miră că tușesc și că trebuie să ies din clasă – și apoi să mă duc la cabinetul medical – și apoi să dea un mic telefon la 911 să cheme o ambulanță care să ma ducă cu drag înapoi pe teritoriul meu familiar, cu linoleum alb?

Oamenii de genul ăsta nu vor să-mi amintească de chestii pe care fără îndoială le știu deja. Pe care le știu chiar foarte bine. Nu fi prost. Și nu mă crede nimeni pe mine proastă.

Eu nu sunt ca Micuțele doamne. Beth și simpatica, invalida ei Beth-oșenie mi-au făcut întotdeauna greață. Cum se gândea lumea că ea nu moare. Cum murea ea cu ostentație. În povești d-astea, când cineva ajunge să te înfășoare în pături și tu din întâmplare îi zâmbești slab, ești mort.

Deci eu mă chinui să nu zâmbesc slab, chiar dacă m-aș simți slăbită, ceea ce câteodată chiar sunt, în secret sau nu. Nu vreau să devin o invalidă catastrofică în păturică.

Bang, bang, ești moartă. Închide ochii și culcă-te.

Notă de subsol: invalid. Cine o fi inventat cuvântul ăsta, ca să însemne ne-valid? A fost un nenorocit.

Deci, da, chestiunea morții apare în prezența mea în mod regulat. Adulților nu le place să vorbească despre asta. Acum, pe bune, să nu-ți imaginezi că mie îmi place să vorbesc despre asta. Dar cei de vârsta mea vorbesc.

MOARTE MOARTE MOARTE, așa gândesc ei, de parcă am fi cu toții în mașină și am trece încet pe lângă accidente mortale toată ziua. Sunt oribil de fascinați.

Unii dintre noi, ăia care chiar murim, poate nu sunt așa fascinați ca ceilalți. Unii dintre noi poate ar prefera să nu fie siliți să stea într-o cameră în care lumea vorbește tot timpul de chestii funebre cu celebrități, de care vrei: supradoze, accidente de mașină, morți misterioase…

Celor de vârsta mea le place să plângă și să se agite dramatic, cum pot să moară oameni atât de tineri. Îți spune cineva care știe. Îți spune cineva care a fost ani de zile Fata Aia Pe Care Am Cunoscut-o Foarte Bine Și Care A Murit Tragic Într-o Zi.

Nu că am murit deja. De-aia toată morbiditatea asta artistică, goth, e nașpa.

Adulților nu le place așa de mult să vorbească despre moarte ca celor de vârsta mea. Moartea e Moș Crăciun în lumea adulților. Numai că un Moș Crăciun pe dos. Tipul care ia toate cadourile. Cu ditamai sacul pe umăr, urcă pe coș cu toate chestiile din viața unui om și decolează de pe acoperiș cu cei opt reni ai lui. cu sania încărcată de amintiri și pahare cu vin și glastre și cratițe și tricouri și sandviciuri cu brânză pe grill și Kleenex și SMS-uri și plante oribile în ghivece și blană pestriță de pisică și rujuri pe jumătate consumate și rufe care n-au ajuns să fie spălate și scrisori pe care te-ai chinuit să le concepi dar nu le-ai trimis niciodată și certificate de naștere și lănțișoare rupte și șosete bune de aruncat și rărite de atâtea vizite la spital.

Și hârtiuțe lipite de frigider.

Și pozele cu băieții de care te-ai îndrăgostit.

Și o rochie pe care ai îmbrăcat-o o singură dată la o petrecere la care ai dansat singură, înainte să devii prea slabă și fără respirație ca să mai poți dansa.

Și, probabil, deși nu merită să te gândești extraordinar de mult la asta, și un suflet sau ceva de genul ăsta.

În fine, adulții nu cred în Moș Crăciun. Ei se chinuie să nu creadă nici în reversul lui Moș Crăciun.

La școală, toată situația asta cu boala-rară-iminent-fatală mă face o ciudățenie curioasă. În lumea reală, mă face o problemă. Expresii îngrijorate, bang, fețe nervoase, bang: „Poate ar trebui să vorbești cu cineva despre sentimentele tale, Aza”, plus garnitură enervantă de ce-zici-de-Dumnezeu-ce-zici-de-terapie-ce-zici-de-antidepresive?

Alteori mai apare și ce-zici-de-tămăduitori-ce-zici-de-plante-medicinale-ce-zici-de-cristale-ce-zici-de-yoga? Ai încercat cu yoga, Aza, chiar ai încercat, fiindcă un prieten de-al unui prieten de-al meu, care era pe moarte, n-a mai murit, fiindcă a stat în poziția câinelui.

Nu, n-am încercat să vindec cu yoga chestia pe care o am, fiindcă yoga n-are cum să vindece chestia asta. Chestia pe care o am eu e un Mister, nu numai un mister, un adevărat Triunghi al Bermudelor.

Necunoscută. Nerezolvabilă.

În fiecare dimineață iau medicamente cu pumnul, cu toate că nimeni nu știe prea bine care e problema mea. Așa sunt de rară. (Așa cum?)


Cartea Magonia poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: