"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 5 martie 2017: Să nu mă părăsești – Kazuo Ishiguro

Azi, când mă gândesc la lucrarea mea, o trec în revistă destul de amănunțit: mă gândesc la un unghi complet nou din care aș fi putut trata subiectul sau la diverși scriitori și cărți asupra cărora m-aș fi putut opri. Să zicem că tocmai beau o cafea la un popas, cu ochii la șoseaua ce se vede prin geamurile uriașe, și, fără veste, îmi vine în minte lucrarea. Atunci chiar îmi face mare plăcere să stau așa acolo, recapitulându-mi-o în minte. De curând m-am jucat chiar cu ideea de a o relua după ce n-o să mia fiu îngrijitoare și voi avea o groază de timp liber. Însă dacă e să fiu sinceră, nu prea cred că o să am chef să fac așa ceva. E vorba doar de o ușoară nostalgie, cu care îmi petrec timpul. Mă gândesc la lucrare în același mod în care m-aș gândi la un meci de rounders de la Hailsham în care am jucat extraordinar sau la nu știu ce controversă de demult, pe care o reiau gândindu-mă la toate lucrurile deștepte pe care ar fi trebuit să le spun atunci. Doar la nivelul ăsta – de reverie. Însă, așa cum am mai spus, atunci când am ajuns prima oară la Căsuțe, lucrurile au stat cu totul altfel.

La Căsuțe am ajuns opt dintre cei care am părăsit Hailshamul în vara respectivă. Alții s-au întors la Conacul Alb din Țara Galilor ori la Ferma cu Plopi din Dorset. În momentul acela habar nu aveam că toate aceste locuri aveau legături extrem de reduse cu Hailsham. Am ajuns la Căsuțe așteptându-ne să găsim o versiune a Hailshamului pentru elevi mai mari și cred că așa le-am și văzut o vreme. Categoric, nu ne gândeam prea mult la viețile noastre dincolo de Căsuțe și nici la cine sunt cei care le administrează sau locul acestora în lumea cea mare. La vremea respectivă nici unul dintre noi nu gândea în asemenea termeni.

Căsuțele erau de fapt ceea ce mai rămăsese dintr-o fermă ce dăduse faliment cu ani în urmă. Era o casă veche în jurul căreia se aflau hambare, șoproane și grajduri, transformate în așa fel încât să putem sta în ele. Alte clădiri – de regulă cele de la exterior – practic mai aveau puțin și se prăbușeau, așa că nu le prea puteam folosi, dar ne simțeam cumva răspunzători pentru ele – în primul rând din cauza lui Keffers. Acesta era un bărbat în vârstă și fără chef de viață, care apărea în inspecție cu duba lui plină de noroi de două sau trei ori pe săptămână. Nu-i prea plăcea să vorbească cu noi și felul în care se plimba peste tot, oftând și clătinând din cap a dezgust, implica faptul că niciodată nu făceam destul pentru a avea grijă de acel loc. Dar nu era deloc clar ce anume voia să facem. La sosire ne arătase o listă cu treburi pe care le aveam de făcut, iar elevii aflați deja acolo – „veteranii”, cum le spunea Hannah – își făcuseră de mult un sistem de ture, pe care îl respectam extrem de conștiincioși. În afară de faptul că îi spuneam când plouă prin acoperiș sau dacă se spărgea vreo țeavă și să ștergem apa după aceea, nu prea puteam face noi mare lucru.

Vechea fermă – mama Căsuțelor – avea mai multe șeminee în care puteam arde buștenii tăiați și așezați în stive în hambarele exterioare. Altfel, trebuia să ne mulțumim cu niște radiatoare mari și pătrățoase. Problema cu ele era că funcționau cu canistre de gaz și, în afara cazului în care era extrem de frig, Keffers era destul de zgârcit cu ele. Îl rugam mereu să ne lase o rezervă mai mare, însă el scutura mohorât din cap, de parcă îi era teamă să nu le folosim în nu știu ce alt scop și să dăm foc la casă. Așa că îmi amintesc că, în afara lunilor de vară, trăgeam un frig cumplit. Te îmbrăcai cu câte două, chiar și trei pulovere și îți înghețau blugii pe tine. Câteodată stăteam toată ziua cu bocancii în picioare, lăsând dâre de noroi și de apă prin toată casa. Văzând asta, Keffers clătina iar din cap, însă când îl întrebam ce altceva puteam face, podelele fiind în starea în care erau, nu spunea nimic.

Știu că sună destul de rău ce zic, însă pe nici unul dintre noi toate astea nu îl deranjau absolut deloc. Făceau parte din farmecul Căsuțelor. Și totuși dacă ne-ar fi întrebat cineva, mai cu seamă în primele zile, cei mai mulți dintre noi am fi recunoscut că ne era dor de paznici. Câțiva chiar au încercat o vreme să se gândească la Keffers ca la un fel de paznic, însă el nici n-a vrut să audă. Când venea cu dubița lui, te duceai să-l saluți și el se uita la tine ca la un nebun. Însă ăsta era alt lucru ce ni se repetase la nesfârșit: că după Hailsham nu vor mai exista paznici, așa că trebuie să avem grijă unii de alții. Și aș zice că, una peste alta, Hailshamul ne-a pregătit bine pentru asta.


Cartea Să nu mă părăsești poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: