"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 6 octombrie 2017: Misterul gemenelor – Adi Rule

Preoții de jos își continuă meditațiile, invocând luminoasele spirite ale trecutului. De aici, spiritele par doar un pic mai mult decât petice sclipitoare de ceață îndesite pe la marginile fântânii.

– Asta e o reușită, zice Jey. Cel puțin așa cred.

Încuviințez dând din cap, deși eu nu pot desluși spiritele unul de altul, cum poate ea. Nu am destule ore de studiu petrecute în Templu pentru asta. Sau orice alt tip de educație primită la Templu, la drept vorbind. Aș fi fost primită cu aceeași căldură ca monstrul Bet‑Nef, ale cărui oase străvechi, blestemate, încă zac sfârâind pe fundul lacului Valul de Azur.

Dar sora mea urmărește preoții cu ochi strălucitori – cu ochii mei, numai că negri și minunați, nu albaștri ca zambila. E atât de ușor să consideri că asta e singura deosebire dintre noi, singurul meu cusur. Încerc să nu mă gândesc la deosebirile nevăzute – pânza de păianjen a cicatricilor roșii care‑mi acoperă spatele. Sângele meu.

Eu nu mă uit la preoți. Nu vreau să le atrag privirea spre mine, oricât de multă lumină a soarelui, ceață și distanță ne separă. În schimb, studiez impozanta statuie ce străjuiește ușa Templului din partea cealaltă a pieței: un individ de obsidian, cu umeri lați și puternici, cu brațe musculoase, care aruncă o privire severă la oamenii de la picioarele lui. Are dinți ascuțiți, părul zbârlit și ochi înfiorători, bulbucați. Și aripi, patru la număr, delicate și arcuite ca ale unei libelule.

Aripi‑roșii. O creatură cu suflet diform, cu răzbunarea strămoșilor arzându‑i sub piele, rod al nelegiuitei legături dintre o ființă omenească și un alter. Mă uit la el, la acest monstruos prinț din piatră, căutând pe chipul lui ceva din mine însămi.

Meditația de dimineață se încheie și nu mai simt că eu și Jey suntem surori gemene normale, care se deosebesc numai după culoarea ochilor. Ea este ființă omenească, iar eu sunt o creatură întunecată din mitologie care a prins viață. Aripi‑roșii.

Eu.

– Păi, atunci, zice ea, o să… ne vedem deseară.

– Să înveți bine, spun eu, schițând un zâmbet. Încearcă să nu cedezi distracției. Iar dacă nu‑i reziști, atunci… asigură‑te că el e devastator de frumos sau măcar îndeajuns de atrăgător cât să te facă să crezi asta.

Ea râde ușor, dar nu mai spune nimic. O privesc cum coboară și dispare în cotloanele acestei clădiri vechi, pe jumătate uitate. Știm cum să ajungem până aici, sus, fără să deranjăm mica prăvălie sau apartamentul de deasupra, care i‑au luat în stăpânire etajele inferioare, respectiv părțile ei cele mai bune.

Aștept câteva minute, apoi cobor și eu, dar nu ca să‑mi urmez sora la școală, astăzi sau în oricare altă zi. Eu trebuie să mă întorc acasă pe cărări întunecate și mai puțin umblate, ca să mă ascund din nou.

Când eu și Jey ne‑am născut, cumva părinții noștri s‑au convins că am fi fost amândouă umane. Ba chiar l‑au adus pe preotul lui Rasus local în casa noastră, ca să oficieze însemnarea cu pecetea sfântă pe micuțele noastre frunți pătate.

Dar mama noastră era o alter, o prințesă a luminii și a virtuții, ieșită parcă din filele unei povești pentru copii. Eu și Jey suntem rodul legăturii interzise dintre alter și om – deși gemene, una umană, cealaltă aripi‑roșii. Orice aripi‑roșii ar trebui înecat de părinți la naștere, însă ai mei au crezut că eu eram specială. Semănai atât de mult cu un copilaș, spunea tata.

Bineînțeles, în clipa în care briciul preotului mi‑a ciupit pielea, sângele rău a ieșit la iveală, negru ca lumea privită prin ochii strâns închiși. Eu am plâns, preotul a înmărmurit, iar mama a explodat într‑o bilă de foc care a mistuit și casa noastră, și preotul odată cu ea. Povestea pentru copii a fost adevărată, la urma urmei.

Astfel, eu, tata și Jey am lăsat în urmă câmpurile de lin violet din Val Chorm, pentru Caldaras, un oraș precum mecanismul unui ceas, cu rotițe dințate și angrenaje și țac‑țac‑țacuri. Ceața vulcanică arzătoare, înecăcioasă, pe care acum o pot respira ca pe aer adevărat, mi‑a usturat plăpândele viscere pentru prima oară, când am coborât din tren. Tata ne ducea, pe Jey în brațe, înfășată în cele mai bune scutece, și pe mine într‑un coș, la șold. Eram înfășurată într‑o față de masă, ascunsă sub mănunchiuri putrede de tulpini de lin, cu o batistă legată la gură, ca să nu scot niciun zgomot.

Așa a început viața mea. Am fost ascunsă, invizibilă, în ultimii optsprezece ani. Poate că semăn cu Jey, dar sângele meu trădează un altfel de suflet.

Tata spune că sunt o fată bună și nu se înșală. Niciodată n‑am furat vreo bucățică de prăjitură, n‑am ucis nici măcar vreo insectă. N‑am dorit vreodată răul cuiva, nici măcar preoților care m‑ar osândi la Înecarea Veșnică. Nu‑mi dau voie să zgârii mânioasă pereții, să râcâi sticla fumurie ce mă separă de lume până‑mi tocesc unghiile și‑mi dă sângele negru. Asta fac fiarele.

Dar, în inima mea, știu că virtutea mea este doar o măsură de siguranță. Simt răutatea clocotindu‑mi în piept, adunându‑se ghem, zvârcolindu‑se. Ca apa fierbinte care este pompată din lacul Valul de Azur, plumbul solid presând‑o din toate părțile până când răbufnește și se preface în aburi. Simt că dac‑aș face vreodată o faptă rea, cât de mică, n‑aș mai fi în stare să mă opresc până ce n‑aș distruge lumea întreagă.

Tata spune că sunt o fată bună și nu se înșală.

Deocamdată.


Cartea Misterul gemenelor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: