"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 7 aprilie 2017: Viața mea – Nicolae Breban

Și-acum încă o confesiune: da, e adevărat și nimeni din preajma mea n-a bănuit vreodată, în unele momente ale mele, de zi sau de noapte, când fug de ceva, când sunt laș și nedemn de propriile mele fraze, când am trădat, deși cel sau cea pe care i-am părăsit atât de ignobil încă nu au aflat, îmi ignoră scelerateța; când scâncesc ca un prunc prost înfășat și nedezmierdat, când mă izbesc ca un prost, ca un prost veritabil, de zidurile mișcătoare și scârțâinde ca la un cutremur ale ființei mele interioare – sau în ceea ce-mi figurez eu, în aroganța mea instalată demult, de a fi „ființa mea interioară”! Când îmi pare că mă dezmembrez și nici suicidul nu mi se pare o „rezolvare practică”, da, atunci mă aplec ușor și mă închin lui, iar dacă mai păstrez cumva un rest de insolență din viața mea „anterioară”, adică din cea cu un ceas, o zi sau o lună de dinaintea cutremurului meu interior, atunci încerc să-l înțeleg. Iar dacă zeii sau norocul meu strict privat mă ajută, îmi dau minte, nu încerc nici măcar aceasta, ci, recules cu adevărat, înfrângându-mi atât cât e posibil pentru un uman ultimele resturi de vanitate, mă așez încet la poalele „lui”, ca un covor fin, mătăsos, ca să nu disturb acele furtuni melodice de protoni ce se înfășoară în jurul său, și încerc, dacă pot, să-l privesc. Da, doar să-l privesc, dacă privirea mea e suficient de rezistentă, de încercată, de clară pentru a-i întâlni ființa.

Se spune în scripturi că legiunile îngerești cele mai apropiate de tronul ultim, tronarii, sunt dotați cu trei perechi de aripi pentru a se apăra de lumina, de ființa Lui, de existența, de posibilitatea Sa de necuprins. Nu, nu în acest fel mă apropii eu de acea „fantomă” sau ce-o fi în momentele mele de pierdere sau, mai știi, de odihnă a eului, de adevăr! Și nici măcar cu reculegere, ca față de o divinitate acceptată; în nici un caz cu ideea sau pretenția de a „înțelege” cât de cât ceva, chiar dacă mi-ar spune cineva sau mi-aș imagina eu însumi, pretențios cum am fost mereu, că acel „ceva” face sau a făcut parte din mine. Nu, cu siguranță nu, în fața unei asemenea viziuni și mai ales într-un asemenea moment de maximă sinceritate – și aici, acest substantiv abstract își găsește în fine locul! –, orice, afară de simpla și susținuta, curajoasa contemplare, este nelalocul lui, o simplă și rușinoasă pierzanie. Un eșec.

Adeseori nu m-am putut împiedica să-mi compar propria copilărie, dar și copilăria luată în general, să spunem cu copilăria omenirii, ceea ce numim astfel; la o simplă perspectivă de sus și globală asupra primelor imperii cunoscute, babiloniene și egiptene, cele aflate mai aproape de matricea noastră europeană, descoperim un taifun de barbarii, de violențe umane și norme absurde, dar, mai știi, la o privire mai calmă observăm și unele indicii premonitorii. Într-unul din romanele mele din perioada comunistă, Don Juan, îndrăzneam un fel de grafic sumar al evoluției rasei și conștiinței umane și plecam în primul timp cu îndrăzneața, absolut instinctiva idee că la „început” s-ar fi intuit „totul”, s-ar fi „știut totul”. Apoi specia, rasa, în eforturile ei de a se mișca, de a supraviețui și de a ameliora capacitatea ei de luptă, de rezistență în fața naturii teribile și a forțelor vii din jur, neîndurătoare, a căzut, a pornit de foarte de jos, urcând apoi cu secolele, cu mileniile pe treptele pe care le știm. Iar când îi contemplăm azi pe primii mari profeți sau înțelepți ai Antichității adânci, înecate în timp, un Abraham, secolul al XIX-lea î.Chr., sau pe „divinii” presocratici, Thales, Heraclit, Parmenide, Pitagora, secolul al VI-lea î.Chr., vom cădea într-adevăr pe gânduri. Abraham, căruia Th. Mann îi dedică un capitol esențial în romanul său Iosif și frații săi, Abraham care ne împinge și azi la o visare creativă, ca și la o anume laborioasă luciditate, el este, poate – o spun eu! -, vârful prim și amețitor al unei profunde, unice lucidități profetice atunci când, în puternică, stridentă discordanță cu populațiile amestecate din jur, semite, arameice, babiloniene etc. și care-și respectau și se închinau cu sfințenie idolilor lor numeroși și pestriți, de bronz sau teracotă, acest păstor seminomad anunță cumva ca un fel de nebun, de rătăcit, că l-a întâlnit și s-a închinat unui Nou, singurului și unicului Zeu, căruia i s-a supus total și cu care a încheiat și un legământ. Un Zeu „de aer”, nevăzut și care-și face simțită, auzită doar vocea când poruncește, o abstractitate absolută ce are pretenția nu numai de a figura alături de ceilalți Zei ai numeroaselor popoare și seminții din jur, dar are și pretenția de a fi Unicul. Cerând cu o voce tunătoare sumisiune absolută, iar Abraham îl ascultă până în crima cea mai absurdă, mai reprobabilă, uciderea propriului, unicului fiu, Isaac! Viziunea și credința unui păstor care, trăitor în sudul Mesopotamiei cu vreo patru milenii în urmă, este nu numai primul mare vizionar al marilor prejudecăți ale civilizației umane, europene, dar are și „mintea” – sau, cu expresia lui Nietzsche, „moralitatea”, die moralität, adică posedând „curajul moral” – de a îndrăzni să creadă până la capătul ființei și al gândului. Poate și al necesității! Nimeni dintre cei care au populat apoi, în mileniile ce s-au scurs după Abraham, nu a posedat, după credința mea, o atât de uluitoare capacitate de a simți și celebra, de a urma întru totul, până la anularea celor mai profunde instincte ale supraviețuirii, Abstractul, forma goală, autoritară în extrem și capabilă apoi să fundamenteze milenii de credință și norme din care s-a născut civilizația planetei. Căderile oamenilor apoi, ale umanității, în repetate rânduri în istorie, în politeism nu s-au lăsat așteptate și poate prima și cea mai spectaculoasă ține de revolta lui Aaron, fratele lui Moise, care, profitând de îndelungata sa absență în căutarea acelui Zeu nevăzut printre stâncile și cețurile muntelui Sinai, a propus masei de oameni zăpăciți și, în fapt, increduli, ca orice făptură de „bun-simț”, o „religie”, un crez mai aproape de înțelesul oricărei ființe umane, Zeul, Vițelul de Aur, materialitatea cea mai sclipitoare și mai perenă. Iar noi, într-adevăr, dacă cercetăm mai calm și mai îndeaproape ultimele secole ale modernității europene și nu numai, nu vom descoperi oare încă o dată această „cădere în politeism”, în „logica” și în „materialitatea simțurilor” celor mai concludente, mai convingătoare argumente de negare și chiar de ridiculizare a Abstractului, a „idealismului” platonian sau altul, și de iute prosternare în fața a ceea ce este indiscutabil mai vizibil, mai conform experienței zilnice și simțurilor, ceva „acceptabil” și lipsit, „în fine”, de aura aceea amenințătoare nu numai a Zeului gol, de aer, nevăzut, dar și de pretenția lui tiranică de a fi la începuturile ființei și a lumii? Abstractul tiranic și călăuzitor prin secole al lui Abraham, ca și al succesorilor săi, dar și al milioanelor și milioanelor din lungul și întortocheatul cortegiu al umanității a devenit pur și simplu o prejudecată, aproape o superstiție, și o bună parte a omenirii, stăpână pe atâtea mijloace tehnice de-o uluitoare eficacitate în zonele cercetării și stăpânirii mediului, ca și ale forțelor naturale, s-a trezit în fine „eliberată” de acea Frică mare, extrem autoritară și ireductibilă, care a înălțat atâtea altare și a făcut să izbucnească atâtea măceluri armate, ce a pictat atâția pereți ai unor catedrale mirifice ce sună și azi din trâmbițele lor de aur și care, în mod ciudat, ne-a întărit în numeroasele momente ale pierderii și deznădejdii de sine.


Cartea Viața mea poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: