"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 6 aprilie 2017: Pisica lui Dalai Lama și Arta de a toarce – David Michie

Petrecându-și o mare parte din viață în Europa, Serena se întorsese în McLeod Ganj – zona din Dharamsala unde trăiește Dalai Lama – doar cu câteva săptămâni în urmă. Crescuse aici, într-un cămin devotat mâncării. Așa că după liceu a mers la un colegiu de catering din Italia și apoi a lucrat ca bucătar șef, afirmându-se la cele mai bune restaurante din Europa. Recent, își părăsise postul de bucătar șef de la emblematicul Hotel Danieli din Veneția pentru un job de vârf la un restaurant elegant din Mayfair, o zonă înstărită din Londra.

Știam că Serena era ambițioasă, energică și foarte talentată și o auzisem explicându-i lui Franc, proprietarul de la Himalaya Book Café, cum simțise nevoia de un repaus de la rutina de douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore a vieții de restaurant. Era extenuată de la stresul constant și venise vremea să se odihnească și să își încarce bateriile: când avea să se întoarcă peste șase luni la Londra, avea să îmbrățișeze unul din cele mai prestigioase joburi din oraș.

Nici nu bănuia că întoarcerea ei acasă avea să coincidă cu momentul exact în care Franc avea nevoie de cineva să se ocupe de cafenea. El se întorcea la San Francisco ca să aibă grijă de tatăl său, care era grav bolnav. Deși managerierea unei afaceri culinare nu figurase în planurile de vacanță ale Serenei, prin comparație cu ce era obișnuită, să se ocupe de Himalaya Book Café părea un fel de job part-time. Cafeneaua era deschisă pentru cină doar de joi până sâmbătă; și cu șeful de sală, Kusali, care supraveghea serviciile din timpul zilei, pretențiile față de Serena nu ar fi fost așa de mari. Avea să fie distractiv, a asigurat-o Franc, și îi și ocupa timpul.

Și, cel mai important, el avea nevoie de cineva care să se ocupe de cei doi câini ai săi. Marcel, buldogul francez, și Kyi Kyi, din rasa Lhasa Apso, erau ceilalți doi obișnuiți nonumani ai cafenelei, care moțăiau în cea mai mare parte a zilei în coșul lor de răchită de sub tejgheaua de la recepție.

În numai două săptămâni, prezența Serenei la cafenea s-a făcut simțită; când o întâlneau, oamenii erau imediat vrăjiți. Clienții cafenelei nu puteau să nu răspundă vioiciunii ei: părea să știe exact cum să facă o seară de neuitat. Plimbându-se dezinvoltă prin cafenea, căldura și personalitatea ei veselă i-au făcut curând pe chelneri să se întreacă pentru a-i face pe plac. Sam, managerul librăriei, era fățiș captivat de ea, iar Kusali, înalt și inteligent – un Jeeves1 indian −, a luat-o sub aripile lui paternale.

Mă odihneam la locul meu obișnuit – raftul de sus al standului cu reviste, între Vogue și Vanity Fair – când Franc mă prezentă Serenei drept Rinpoche. Pronunțat rin-po-șei, înseamnă cel ⁄ cea prețioasă în tibetană și este un titlu onorific conferit maeștrilor budiști tibetani. Serena răspunse acestei prezentări prin a-mi mângâia fața.

– Cât de adorabilă este! zise ea.

Ochii mei albaștri ca safirul i-au întâlnit pe ai ei, strălucitor de negri, și atunci a fost un moment de recunoaștere. Am devenit conștientă de ceea ce este extrem de important pentru pisici, ceva ce simțim instinctiv: eram în prezența unei iubitoare de pisici.

***

Acum, ca urmare a disputei mele cu cei doi câini și a fugii prin magazinul de condimente, Serena, cu ajutorul lui Kusali și al câtorva cârpe calde și umede, îmi îndepărta cu tandrețe condimentele care mi se lipiseră de blana deasă. Ne aflam în spălătoria restaurantului, o cămăruță din spatele bucătăriei.

– Nu e atât de plăcut pentru Rinpoche, remarcă Serena pe când îndepărta cu mare delicatețe o pată întunecată de pe lăbuțele mele gri. Dar îmi place la nebunie mirosul acestor mirodenii. Mă duc cu gândul la bucătăria noastră de acasă, când eram copil: scorțișoară, chimen, nucșoară, cuișoare – aromele minunate de garam masala pe care le foloseam în curry cu pui și alte preparate.

– Ați gătit curry, domnișoară Serena? fu surprins Kusali.

– Așa am început să gătesc, îi zise ea. Acelea erau aromele copilăriei mele. Acum Rinpoche mi le readuce în memorie.

– Distinșii noștri clienți întreabă adesea dacă avem feluri de mâncare indiene în meniu, doamnă.

– Știu. Am avut deja mai multe solicitări.

În Dharamsala nu lipseau chioșcurile, bucătăriile stradale și alte restaurante formale. Dar așa cum observă Kusali:

– Oamenii caută un furnizor de încredere.

– Ai dreptate, încuviință Serena.

Apoi, după o pauză, adăugă:

– Dar Franc a fost destul de clar să ne ținem de meniu.

– Și trebuie să îi respectăm dorința – Kusali era emfatic – în nopțile în care cafeneaua este de obicei deschisă.

Apoi se făcu o pauză în timp ce Serena scotea mai multe boabe de piper din coada mea stufoasă, iar Kusali îmi ștergea o pată țipătoare de paprica de pe piept.

Când Serena vorbi, se simți un zâmbet în vocea ei.

– Kusali, spui ceea ce cred eu că spui?

– Îmi pare rău, doamnă, nu înțeleg.

– Te gândești să deschidem, să spunem într-o miercuri, ca să testăm niște preparate curry?

Kusali îi întâlni privirea cu o expresie de uimire și un zâmbet larg.

– O idee excelentă, doamnă!

Noi pisicile nu ne dăm în vânt după apă, iar o pisică udă este una nefericită. Serena știa asta, așa că, de îndată ce ea și Kusali îmi curățară cât de cât blana, ea mă uscă cu un prosop ales special pentru pufoșenia sa, înainte de a-l ruga pe Kusali să găsească câteva bucățele de piept de pui care să îmi țină de foame până să mă ducă acasă la Jokhang.

Fiind o seară de luni, restaurantul era închis, însă Kusali găsi câteva bucățele delectabile în frigider și le încălzi repede, înainte de a le pune în bolul mic chinezesc, ținut exclusiv pentru mine. Din puterea obișnuinței, îl duse la locul meu uzual din spatele cafenelei, iar Serena îl urmă cu mine în brațe.


Cartea Pisica lui Dalai Lama și Arta de a toarce poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: