"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 7 august 2017: Du-te și pune un străjer – Harper Lee

A încetinit pasul când a ajuns în centru. Era pustiu; numai două mașini oprite în fața drogheriei. Vechiul tribunal strălucea alb în soarele orbitor al după‑amiezii. Un câine negru alerga undeva în josul străzii, pinii chilieni stăteau tăcuți și țepoși în colțurile pieței.

Când a ajuns la intrarea de pe latura nordică, a văzut mașini goale parcate pe două rânduri de‑a lungul clădirii.

Când a urcat treptele tribunalului, nu l‑a remarcat pe bătrânelul care tândălea pe‑acolo, nu a remarcat dozatorul de apă aflat imediat în spatele ușii, nu a remarcat scaunele cu împletitură de trestie de pe hol; dar nu avea cum să nu remarce mirosul jilav, dulceag, ca de urină din cămăruțele meschine și întunecate. A trecut pe lângă birourile perceptorului, evaluatorului de impozite, funcționarului administrației locale, notarului, judecătorului de la curtea succesorală, a urcat scările nezugrăvite până la sala tribunalului, apoi încă o scară acoperită până la balconul rezervat persoanelor de culoare, a ieșit în balcon și și‑a ocupat vechiul ei loc din marginea primului rând, unde stătea împreună cu fratele ei când veneau la tribunal să‑și vadă tatăl.

La nivelul de dedesubt, pe bănci rudimentare, stăteau nu numai majoritatea gunoaielor din tot Districtul Maycomb, ci și cei mai respectabili bărbați ai provinciei.

S‑a uitat spre capătul îndepărtat al sălii unde, dincolo de balustrada care separa curtea de spectatori, la o masă lungă, ședeau tatăl ei, Henry Clinton, câțiva bărbați pe care‑i cunoștea prea bine și unul pe care nu‑l cunoștea.

La capătul mesei, ca un gigantic limax hidropic, stătea William Willoughby, simbolul politic a tot ceea ce tatăl ei și alții ca el disprețuiau mai tare. Şi el e o specie pe cale de dispariție, și‑a spus. Atticus nu i‑ar da nici bună ziua, și totuși iată‑l la aceeași…

William Willoughby chiar era ultimul din specia lui, cel puțin pentru o vreme. Sângera de moarte în plină abundență, pentru că sângele care‑l ținea în viață era sărăcia. Fiecare district din Sudul Profund avea câte un Willoughby, toți atât de asemănători între ei, încât constituiau o categorie aparte, numită El, Marele Mahăr, Micuțul, în funcție de insignifiante diferențe locale. El, sau indiferent cum îl numeau supușii lui, ocupa principala poziție administrativă din districtul lui – era fie șerif, fie judecător la curtea succesorală -, dar existau și mutații, ca în cazul lui Willoughby din Maycomb, care alesese să nu onoreze nici o funcție publică. Willoughby era o raritate – preferința lui de a rămâne în umbră presupunea absența unui uriaș orgoliu personal, o trăsătură esențială pentru un despot de doi bani.

Willoughby alesese să conducă districtul nu din cel mai confortabil birou, ci din ceva care semăna mai degrabă cu un coteț – o cămăruță întunecoasă, împuțită, cu numele lui pe ușă și care nu conținea altceva decât un telefon, o masă de bucătărie și scaune de lemn nevopsite, cu patină bogată. Oriunde mergea, îl urma negreșit o coterie de personaje pasive, în majoritate personaje negative cunoscute drept Gașca de la Tribunal, specimene pe care Willoughby le plasase în diferite poziții la nivelul orașului sau al districtului, unde făceau ce li se spunea.

Așezat la masă lângă Willoughby era unul dintre ei, Tom‑Carl Joyner, mâna lui dreaptă și pe drept mândru: nu fusese el în cârdășie cu Willoughby de la bun început? Nu făcuse el toată munca de jos pentru Willoughby? În zilele de mult apuse ale Recesiunii nu bătuse el în toiul nopții la ușile barăcilor arendașilor, nu băgase el bine în capul fiecărui amărât ignorant și flămând care primea ajutor social că votul lui îi aparține lui Willoughby? Nu votăm, nu păpăm. Asemenea sateliților lui mai mărunți, Tom‑Carl își luase un aer de respectabilitate care nu i se potrivea și nu‑i făcea plăcere să i se amintească de începuturile lui infame. Tom‑Carl stătea acolo, în duminica aceea, sigur la gândul că micul imperiu pe care îl construise cu prețul atâtor nopți pierdute va fi al lui când Willoughby o să‑și piardă interesul sau o să moară. Nu se citea nimic pe fața lui care să indice că s‑ar putea să‑l aștepte o surpriză urâtă: deja independența născută din prosperitate îi subminase regatul până se alesese praful de el; încă două runde de alegeri și nu mai avea să rămână din el decât un subiect de disertație pentru studenții la sociologie. Jean Louise îi privea mutra suficientă și aproape a bufnit‑o râsul la gândul că Sudul se dovedea, într‑adevăr, nemilos când își răsplătea funcționarii publici cu dispariția.

A privit la rândurile de capete cunoscute de dedesubt – păr alb, păr șaten, păr atent pieptănat să ascundă lipsa de păr – și și‑a amintit cum, pe vremuri, când în sală nu se întâmpla nimic palpitant, țintea fără zgomot scuipați către bilele lucioase de jos. Judecătorul Taylor a prins‑o o dată și a amenințat‑o că o trimite în arest.


Cartea Du-te și pune un străjer poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: