"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 8 august 2017: Hai să furăm pepeni – Nora Iuga

Are dreptate Adriana când zice că trăiesc într‑un balansoar. Am pornit‑o de dimineață – aici, la Zug, lumea se scoală devreme și înoată în lac cu noaptea‑n cap la minus 6 grade -, am făcut un drum până la gară: n‑am mai mers în pas de marș să mă dau tânără ca de obicei, am ascultat‑o pe Pipi, am vrut să văd și eu ce plăcere pot găsi oamenii când se plimbă. M‑ar tenta să scriu un eseu despre plimbare, pentru că totul ar fi invenție pură. Nu știu ce e un mers fără scop – mă și mir că pot purta interminabile mono‑dialoguri interioare, când mă gândesc tot timpul la câte borcane de Activia Danone mi‑ar ajunge pentru o săptămână, la câte suluri de hârtie igienică ar trebui să cumpăr, unde o fi un coafor mai convenabil să‑mi vopsesc sprâncenele și ce pungi pentru cadouri să aleg pe gustul celor de la Müllerhaus și pentru muzicantul pe care l‑am cunoscut, acum nouă luni, în gară la Zürich – puteam să nasc un copil în timpul ăsta – Doamne, cum se întorc zilele… apropo, nemții au tradus: Oh, les beaux jours de Beckett Die glücklichen Tage, ceea ce mi se pare complet pe‑alături… totdeauna am mirosit că teutonii ăștia drăguți care fac atâta caz de superioritatea lor stau foarte prost la capitolul nuanțelor. La Herta, de pildă, handicapul ăsta e foarte evident (umblu prin cameră și vorbesc singură cu glas tare să mă obișnuiesc cu proteza dentară – amețeala crește, pulsul crește -, mă prefac că totul e la locul lui), nu vede decât alb‑negru. Degradeurile culorilor din spectrul solar nici nu există pentru ea și dacă sînt, atunci doar ca niște scorneli perverse, puse acolo să retușeze fotografia. Pentru Herta între adevăr și minciună nu există trepte intermediare… ce‑i un mezanin, se întreabă ea, și la ce folosește? Dar n‑am chef să vorbesc despre Herta, vorbesc la nimereală să ies din răul fizic care‑mi ține companie mai multe ore din zi. Paradisul ăsta monahal, cu acces la lac, la asfințituri abisale, la pâine de casă, coaptă în cuptor, mare cât roata carului și împănată cu semințe de floarea‑soarelui și cartofi, nu‑mi priește, e atât de terestru. Eu am nevoie de oraș, pentru că o metropolă se lasă mult mai ușor inventată: orașul e ca un avion, e mai aproape de ficțiune decât satul, fiindcă și avionul e o pasăre inventată… oh, creiere al meu, iar ai luat‑o razna tocmai acum când trag de tine să‑mi pui întrebări caraghioase să mă faci să râd. Când râd mă conving că nu‑s pe moarte: e ca atunci când mă fardez, dar între râs și moarte sînt o infinitate de nuanțe, așa că… să lăsăm asta. Discuțiile întâmplătoare cu elvețienii pe stradă sînt atât de curioase ca niște cămăși îmbrăcate pe dos. Am întrebat‑o ieri pe o doamnă la vreo șaizeci și cinci de ani unde e gara. Mi‑a arătat cu degetul drept înainte și până la urmă la dreapta. „Acolo găsiți ciorapi flaușați albi”, mi‑a zis. Consternare. N‑avea față de Alzheimer. „Bine, dar eu nu vreau ciorapi, vreau să ajung la gară”. „Știu, și după aceea o faceți la dreapta, o să vedeți pălării… frumoase”. Dialogul din Lenzburg a fost și mai ciudat: „Nu știți unde e Bachstrasse?” Față împietrită, privire perplexă. „Bachstrasse… nu”. „Acolo, unde curge un pârâu, e și un podeț…”. „Aha, o apă”. „Da, o apă”. „De băut sau de spălat?” Sunt pe altă emisferă? Poate de‑asta are și creierul emisferele lui. Și când te gândești că Elveția e cea mai bogată țară din Europa. Dar au rămas câteva fire rupte în canavaua asta anapoda. N‑am terminat ce‑am avut de spus despre muzicant, nici despre naș­tere, nici despre seducția plimbării – a zonei, în care nimic nu se potrivește ca o proteză croită după alt tipar. Și atunci inventezi. Să zicem că o plimbare e atunci când te lași în intenția drumului, când te duci orbește amușinîndu‑ți instinctul ca un maidanez după sacoșa cu cotlete, nu ca un ciobănesc german, dresat să aleagă traseul heroinei. Dacă rămâneam însărcinată la zece ani lăsam copilul, nu eram nebună să‑mi rup păpușa în bucăți… oare? Știu, sînt neconvingă­toare, dar nu pot trăi în lume dacă nu cred că toți oamenii îmi seamănă, dacă aș fi rămas însărcinată cu muzicantul, asta ar fi trebuit să fie o proiecție biblică: să zicem că eram Sara și muzicantul era Boz, sau Abrahaam, sau Ezra și am fi făcut copii la vârste matusalemice, am fi crezut totul pe cuvânt până la proba contrară, fiindcă nici elvețienii nu inventaseră încă ceasul. Nu mă întorc din drum să‑mi recitesc rândurile. Nu fac așa ca Lot, de frică să nu rămân stană de piatră… tot ce am scris azi e scris într‑un fel de comă, nu vreau să mă gândesc la ce‑o să fie mâine. Am biletele pentru Zürich în buzunar. Și ce fericită am fost cu muzicantul ăla care‑mi cânta Plaisir d’amour și eu îi citeam poeziile și ne sclipeau ochii de parcă ne‑am fi arătat sexele… cum de n‑a apărut încă nebuna aia de Nora B.? Când sînt pe moarte nu s‑arată deloc. E de‑o prostie feroce, își închipuie c‑o să‑mi supraviețuiască.


Cartea Hai să furăm pepeni poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: