"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 7 martie 2017: Generalul Armatei Moarte – Ismail Kadare

În mijlocul parcului, lângă ringul de dans, fuseseră strânse grămadă o mulțime de scaune ude de ploaie. Pustiu, ringul părea uriaș și trist. Podiumul orchestrei fusese acoperit și el cu frunze veștede. Un măturător le vântura de colo, colo.

Nu mi-e bine. repetă generalul. în vreme ce cobora treptele ca să ia micul dejun.

 – Nu aveți o mină prea grozavă, îi spuse preotul, în timp ce luau loc la masă. Poate că nu v-ar strica un repaos mai lung.

 – Nici eu nu știu ce am, zise generalul. Dar mi-e rău, într-adevăr. Cred că, involuntar, aseară v-am jignit. Vă cer scuze. Eram băut.

 – Vă rog, spuse preotul, înțelegător.

 – Ce fel de climă e asta?

 – Poate că n-ar fi rău ca mâine să merg singur. Îmi închipui că săpăturile pe malul mării sunt mult mai comode decât acelea din creierii munților, zise preotul.

 – Așa cred și eu.

 – Odihniți-vă o vreme. N-ar fi rău ca diseară să mergeți la operă. Din când în când se dau concerte de muzică simfonică.

 – Dorm prost, se plânse generalul. Trebuie să iau somnifere.

Ieșiră pe bulevard și se plimbau acum pe trotuarul larg, sub molizii uriași din fața hotelului. Pe lângă ei treceau grupuri-grupuri de băieți și fete, probabil studenți la Universitate.

 – Ce treabă mizerabilă ne-au dat de făcut, zise generalul. ca și când ar fi continuat o discuție mai veche, întreruptă la mijloc. Mi-ar fi fost mult mai ușor să scotocesc prin piramidele Egiptului, decât să sap doi metri de pământ ca să-i scot la lumină pe soldații ăștia.

 – Vă gândiți prea mult la toate acestea, zise preotul. Poate că de asta vă și este așa de rău.

 – Aici, nici războiul n-a fost ca în alte părți, continuă generalul, pentru că aici n-a fost nici urmă de front. aici războiul s-a strecurat peste tot, ca un vierme, ceea ce l-a făcut să fie mai altfel.

 – Și asta pentru că, prin firea lor, albanezii adoră războiul, spuse preotul. Ei și-l însușesc atât de bine, de natural, încât în scurtă vreme el ajunge să le otrăvească sângele, așa cum li se întâmplă alcoolicilor. Psihicul lor…

 – Mi-ați mai vorbit o dată despre asta, zise generalul.

 – Da, îmi amintesc. Poate că sunt plictisitor.

 – Nu, deloc. Vă ascult cu atenție. Vorbeați despre spiritul războinic al albanezilor.

 – Da, spuse preotul. Acesta nu e ceva de ieri, de azi. În decursul întregii lor istorii, albanezii au umblat cu arma în spate. Muntenii lor patriarhali, care au trăit până nu demult în plin ev mediu, au avut, în schimb, întotdeauna, cele mai moderne arme. Gândiți-vă ce contradicție. V-am mai spus-o odată, fără arme și fără războaie poporul acesta se va stinge, iar rădăcinile i se vor usca încetul cu încetul.

 – Asta înseamnă că armele și războaiele îi regenerează?

 – Așa își închipuie ei, când, de fapt, prin arme vor dispărea și mai repede.

 – După dumneavoastră, războiul ar fi pentru ei un fel de gimnastică de înviorare, care le dezmorțește mădularele și le reglează respirația.

 – Temporar, acceptă preotul.

 – Adică, cu arme sau fără, poporul acesta este condamnat să dispară.

 – Așa se pare, zise preotul. Străvechea pornire războinică a acestui popor a fost ridicată în zilele noastre la rangul de politică de stat, iar faptul că albanezii sunt numai câteva milioane este un noroc pentru vecinii lor.

Generalul își aprinse o țigară.

 – Vă mai amintiți cântecele pe care le cântau muncitorii noștri atunci, la munte? Vă mai amintiți ce tulburare și tristețe ne provocau ascultându-le?

 – Îmi amintesc, zise generalul, e greu să uiți unele lucruri.

 – În ele sunt elogiate distrugerile și moartea, urmă preotul. Aceasta este o trăsătură a artei lor, pe care o găsești în muzică, în veștminte și în orice altceva. Lucru pe care-l întâlnești mai mult sau mai puțin la toate popoarele balcanice, dar care la albanezi e mai pregnant. Chiar și drapelul lor național, roșu și negru, nu simbolizează nimic altceva decât sânge și moarte.

 – Cu câtă pasiune vorbiți despre toate acestea! observă generalul.

 – Le studiez de multă vreme, răspunse preotul. Oscar Wilde afirma undeva că oamenii de condiție modestă simt nevoia să comită crime, pentru că crima le oferă senzațiile puternice pe care nouă, celorlalți, ni le oferă arta. Această afirmație a lui poți să o parafrazezi foarte bine în ceea ce-i privește pe albanezi, înlocuind cuvântul „crimă” cu „război” sau „vendeta”. Deoarece, ca să fim drepți, printre albanezi sunt puțini criminali obișnuiți. Ei ucid conform unui ritual străvechi. Gjakmarrija lor este ca o piesă de teatru scrisă după toate regulile tragediei antice, cu prolog, cu un dramatism aflat  într-un crescendo permanent și cu un epilog care nu poate fi conceput fără moarte. Gjamarrija lor este ca un taur turbat, care face prăpăd când este lăsat liber. Și totuși, ei îl împodobesc cu fel de fel de panglici colorate, conform ritualului lor, astfel încât, atunci când taurul e lăsat liber să ucidă, să simtă, împreună cu gustul morții, și o mare satisfacție estetică.


Cartea Generalul Armatei Moarte poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: