"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 8 ianuarie 2017: Tovarășul baron – Jaap Scholten

„Jaap Scholten călătorește în Ungaria și în Transilvania, se întâlnește cu urmași de aristocrați și le ascultă poveștile. Printre persoanele în vârstă, predomină doamnele, lucru deloc întâmplător. Nu numai speranța de viață mai crescută a femeilor intră în joc aici, ci și rolul predominant al femeilor în păstrarea și transmiterea memoriei genealogice și a poveștilor de familie. Data-cheie este 3 martie 1949, când regimul comunist a trecut la naționalizarea ultimelor rămășițe ale domeniilor boierești și nobiliare din România, ceea ce i-a lovit, firește, și pe nobilii maghiari. Pentru mulți nobili unguri, după confiscări au urmat închisoarea, domiciliul obligatoriu, sărăcia, privațiunile, umilințele și lupta dură pentru supraviețuire. Scholten ne împărtășește chinurile aristocraților maghiari în închisorile comuniste, ne povestește cum alți urmași de nobili, aruncați afară din casele lor, ajung să doarmă în băi sau pe dulapuri, cum copiii de nobili sunt „demascați” la școală ca „exploatatori”, cum Emma P., o aristocrată obligată să-și raporteze prezența în localitate la Miliție, unde dădeau socoteală și prostituatele, era întrebată de reprezentanții autorității: „La ce categorie ești? Târfe sau contese?”

Răsfoind un album cu fotografii de familie, Jaap Scholten constată cu melancolie transformările la care istoria i-a supus pe nobili: de la doamnele și domnii eleganți și distinși, fotografiați la castelele lor, la vânători sau la partide de tenis, la urmașii de azi, pe care aproape nimic nu îi mai distinge, nici în vestimentația, nici în atitudinea lor, de restul populației. și totuși, chiar dacă narațiunea e plină de dramatism, viziunea cărții nu e apocaliptică. Familiile nobile maghiare au și astăzi urmași care încearcă să reînvie o tradiție fracturată. Se întorc în Transilvania, încearcă să își renoveze conacele și, în cazurile fericite, chiar să-și transforme domeniile în afaceri profitabile, lucru deloc ușor. Comparația pe care Jaap Scholten o face între descendenții familiilor istorice și noii îmbogățiți este plină de acuitate și tranșant în de  favoarea celor din urmă. Lipsa de onestitate, rapacitatea, prostul-gust definesc noua „elită” apărută, atât în Ungaria cât și în România, după schimbarea de regim din 1989. Există în anumite comentarii ale lui Scholten legate de istoria României firești naivități sau discrete dezechilibre provocate de faptul că autorul preia deseori viziunea inter  locutorilor săi, nobilii maghiari, asupra istoriei românești. În puținele locuri în care am simțit nevoia, am intervenit prin note de subsol explicative. Ceea ce vreau să subliniez aici este însă finețea și precizia cu care Scholten reușește să își însușească aspecte contemporane ale realității românești care le sunt, deseori, inaccesibile românilor înșiși. Exemplul cel mai elocvent este felul în care el reușește să înțeleagă rolul nociv pe care îl au, în România de azi, urmașii foștilor capi comuniști și șefi ai Securității, înstăpâniți suveran în viața politică și în lumea afacerilor.

Unul dintre personajele cărții, Emma P., vizitează împreună cu Jaap Scholten beciul în care locuise în anii grei ai comunismului. În ciuda suferințelor din acei ani, tinerețea și iubirea pentru soțul ei o făcuseră să fie fericită în acel beci care, revizitat după decenii, îi lasă un gust amar: „Casa mea nu mai există. A fost casa mea. Am făcut-o cu mâinile mele, din nimic. Acum pot să îmi iau adio de la ea. În amintirea mea beciul era un loc frumos și bun, casa mea de vis, dar se vede treaba că nu era decât o gaură în pământ”.

Castelele și domeniile au dispărut, oamenii au murit, suferințele din anii comunismului au lăsat urme adânci, nici distincția fizică nu-i mai înnobilează azi pe toți urmașii de nobili. și totuși, ce rămâne până la urmă? Între  bat de o interlocutoare de ce se interesează de nobilimea transilvăneană, Jaap Scholten răspunde că se află în căutarea poveștilor unei lumi aflate pe cale de dispariție. Iar când interlocutoarea insistă să primească un răspuns mai precis, Scholten îi mărturisește că lucrul pe care îl admiră cel mai mult la urmașii de nobili este dârzenia lor. E vorba despre acea dârzenie discretă, dar constantă, care i-a ajutat pe urmașii de nobili să nu se lase striviți de mediul ostil și de turnura defavorabilă lor pe care a luat-o istoria. O dârzenie duioasă de a nu pierde, odată cu averile și cu statutul social, și amintirile. Până la urmă, rămân amintirea și voința de păstrare și de transmitere către generațiile următoare a unei identități, a unui patrimoniu memorial și a unui capital simbolic.

Erzsébet T., o doamnă de 91 de ani, născută într-o familie contală care a locuit la castel, dar care trăiește acum într-o cabană mică de lemn, construită de ea, și-a plantat în grădină toate cele 140 de specii de arbuști pe care tatăl ei le plantase pe domeniul transilvănean al familiei. Din dârzenia de a nu uita. Cartea lui Jaap Scholten e bine documentată și excelent scrisă, nu are nimic din tonul sec al unui tratat savant, dar este una dintre cele mai frumoase cărți despre nobilime pe care le-am citit. Caldă, emoționantă, puternică. Amintirile și portretele pe care cartea lui Jaap Scholten le salvează de la pieire, de la balurile strălucitoare la ororile din închisorile comuniste, de la chipurile distinse ale aristocraților la povestea tragicomică a ursului Nicolai, sunt tot atâția arbuști ai memoriei, care ne vor ajuta să nu uităm. Nu vă pot promite că nu veți lăcrima în timp ce veți citi, dar sunt sigur că aveți în față o carte de care vă veți îndrăgosti. „

Cartea Tovarășul baron poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: