Era un imens deșert sălbatic, cotropit din loc în loc de plante ciudate din Orient, plante care aduc puțin cu fiarele sălbatice. Sub lumina blândă a stelelor, umbra lor se prelungea pe pământ în toate părțile. La dreapta, trupul greu și întunecat al unui munte, poate Atlas… La stânga, marea nevăzută care se fierbea cu vuiet… Un culcuș tocmai potrivit pentru a ispiti sălbăticiunile.
Cu o pușcă la gât și cu alta în mâini, Tartarin puse genunchiul la pământ și așteptă… Așteptă o oră și încă una… Nimic! Atunci își aminti că în cărțile pe care le avea, marii vânători de lei nu plecau la vânătoare fără să ia un ied pe care îl legau la câțiva pași în fața lor și pe care îl făceau să behăie, trăgându-l cu o sfoară de picioare. Neavând un ied, tarasconezului îi dădu prin cap să încerce s-o facă el pe iedul, și începu chiar să behăie cu o voce de-a dreptul căprească: „Be he he! Me he he!”
Mai întâi, încetișor, pentru că în adâncul sufletului avea totuși puțină frică să nu-l audă leul… apoi, văzând că nu venea nici un răspuns, behăi cât putea de tare: „Me he he!… Be he he! Mehehe”, dar cu atâta putere, încât presupusul ied aducea mai repede a ditamai boul…
Deodată, la câțiva pași în fața sa, ceva negru și uriaș căzu la pământ. Tăcu… Acel ceva se apleca, adulmeca pământul, sărea în sus, se rostogolea pe jos, pleca în galop, apoi revenea și se oprea brusc… acesta era leul, nici nu încape îndoială! Acum se vedeau bine cele patru labe scurte, grumazul puternic și doi ochi mari care străluceau în umbră. „În falcă, foc! poc! pac!…” Gata. Imediat urmă un salt înapoi cu cuțitul de vânătoare strâns în pumn. după detunătură, se auzi un urlet înfiorător.
„Îl am!”, strigă dragul de Tartarin și, opintindu-se pe genunchii săi puternici, se pregătea să întâmpine fiara; dar fiara avea altă socoteală, așa că fugi în salturi mari urlând. Tartarin nu se mișcă deloc. „Așteaptă femela…”, așa a în cărțile pe care le citise.
Din păcate, femela nu veni. După două sau trei ore de așteptare, tarasconezul se lăsă păgubaș. Pământul era ud, noaptea devenise răcoroasă și briza mării îl urzica. „Dar dacă aș trage un pui de somn până la ziuă?” își zise și, pentru a scăpa de reumatism, se gândi la cort. Dar, să vezi minune!, cortul avea un sistem atât de bine pus la punct, dar ceva grozav, că nu reuși în nici un chip să-l desfacă. Se chinui și năduși în zadar timp de o oră; blestematul de cort nu se deschidea… Ca și umbrelele acelea care, în toiul unei ploi torențiale, îți joacă festa… Istovit, eroul aruncă sculele pe jos și se culcă pe pământ, înjurând în tot felul ca un provensal adevărat ce era.
„Ta, ta, ra, ta Tarata!…”
– Ques aco? strigă Tartarin, tresărind brusc. Erau trompetele vânătorilor din Africa care sunau deșteptarea în cazărmile din Mustafa… Uluit, vânătorul de lei se frecă la ochi… Și el, care se credea în inima deșertului! Știți unde se afla de fapt? Într-un strat de anghinare, între un rând de conopidă și altul de sfeclă. Sahara asta avea legume… Aproape de el, pe colina înverzită în partea de sus a orașului, se aflau vile algeriene, toate albe, strălucind în roua zorilor; te-ai fi putut crede în împrejurimile Marsiliei printre casele de țară mai mici și mai mari. Înfățișarea simplă și cam „leguminoasă” a acestei priveliști miră foarte mult pe bietul om și îl întristă amarnic. „Ăștia sunt nebuni”, își repeta el „… să-și planteze anghinarea în apropierea leului… că doar n-am visat… Deci, leii vin până aici… O să avem dovada…” Dovada erau petele de sânge pe care, fugind, fiara le lăsase în urma ei. Aplecat peste aceste urme însângerate, cu ochii la pândă și cu revolverul în mână, neînfricatul tarasconez nimeri, printre rândurile de anghinare, drept într-un lan de ovăz… Iarbă călcată, o băltoacă de sânge, iar în mijlocul ei, culcat pe o rână și cu o gaură mare la cap, era… Ghiciți cine?…
– Un leu, zău așa!
Da’ de unde, un măgar, unul din cei obișnuiți în Algeria și care sunt numiți acolo urechiușă.
Cartea Tartarin Din Tarascon poate fi achiziționată de la: