"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 9 iulie 2017: Școala de noapte – Lee Child

Complexul corporatist era doar unul dintre multe altele identice, maroniu și bej, cu fațade discrete, cu peluze bine întreținute, cu niște arbuști cu frunzișul mereu verde. Erau grupuri de două sau trei clădiri care ocupau un teren viran, la dispoziția celor ce se ascundeau îndărătul unor denumiri anoste și monotone și în spatele geamurilor fumurii ale birourilor. Reacher a găsit locul după numărul străzii și a intrat în parcare după ce a trecut de indicatorul pe care scria Educational Solutions Incorporated, cu un font atât de banal, încât părea de-a dreptul copilăresc.

În dreptul ușii mai erau parcate două Chevy Caprice. Unul era negru, celălalt, bleumarin. Ambele erau mai noi decât mașina lui Reacher. Și amândouă erau civile, pentru că nu aveau nici dopuri din cauciuc, nici portiere vopsite cu pensula. Erau niște berline guvernamentale, nu-ncăpea nicio îndoială în privința asta, curate și lucitoare, fiecare având cu câte două antene mai mult decât i-ar fi fost necesare unui om obișnuit ca să asculte meciul de fotbal la radio. Dar cele două antene suplimentare nu erau identice. Mașina neagră avea niște „ace” scurte, în vreme ce mașina bleumarin avea tije mai lungi, configurate altcumva. Pe o lungime diferită de undă. Două organizații separate.

Cooperarea dintre agenții.

Reacher a parcat lângă celelalte vehicule și și-a lăsat gențile în mașină. A intrat într-un hol pustiu, cu un covor gri care ținea la tăvăleală și ghivece cu ferigi ici și colo, pe lângă pereți. Pe o ușă scria Oficiu, pe alta, Sală de clasă. Pe aceasta din urmă a deschis-o Reacher. Într-un capăt al încăperii se vedea o tablă verde de scris, iar restul spațiului era ocupat de douăzeci de pupitre de colegiu, în patru șiruri de câte cinci, fiecare având în partea dreaptă un suport pentru hârtie și pixuri.

La două dintre pupitre erau așezați doi indivizi, ambii îmbrăcați la costum. Un costum era negru, celălalt, bleumarin. Ca mașinile. Amândoi priveau drept înainte, ca și cum până atunci vorbiseră, dar epuizaseră subiectele de discuție. Erau cam de vârsta lui Reacher. Cel în costum negru era palid la față și avea părul negru nefiresc de lung pentru un ins cu o mașină guvernamentală. Cel în costum bleumarin era și el palid, dar avea părul spălăcit și tuns scurt. Ca un astronaut. Și constituția îi era tot de astronaut sau de gimnast retras nu de mult din activitatea competițională.

Reacher a intrat și amândoi s-au întors cu privirea la el.

– Cine ești? a-ntrebat tipul în costum negru.

– Asta depinde de cine ești tu, a răspuns Reacher.

– Adică, identitatea ta depinde de a mea?

– Depinde dacă-ți spun sau nu. Alea de-afară sunt mașinile voastre?

– Are vreo importanță?

– E sugestiv.

– În ce mod?

– Pentru că sunt diferite.

– Da, a spus tipul. Alea sunt mașinile noastre. Și da, te afli în aceeași clasă cu doi reprezentanți ai unor agenții guvernamentale diferite. La școala de cooperare. Unde or să ne învețe totul despre cum trebuie să ne-nțelegem cu alte organizații. Te rog, nu-mi spune că faci parte din vreuna dintre ele.

– Poliția militară, a spus Reacher. Dar nu-ți face griji. Sunt sigur că până la ora cinci or să fie aici o mulțime de oameni civilizați. Poți să mă lași pe mine-n pace și să te înțelegi cu ei.

Tipul cu părul tuns scurt a ridicat privirea și a zis:

– Nu, cred că noi suntem toată gașca. Sunt doar trei dormitoare pregătite. Am aruncat o privire în jur.

– Ce fel de școală guvernamentală-i aia cu doar trei studenți? a-ntrebat Reacher. N-am mai auzit de-așa ceva.

– Poate că noi suntem profesorii. Poate că studenții locuiesc în altă parte.

Tipul cu părul negru a zis:

– Da, așa ar fi mai logic.

Reacher și-a amintit de conversația din biroul lui Garber și a spus:

– Omul meu a numit-o avansare în carieră. Am o puternică impresie că voi fi în bancă, nu la catedră. Apoi a părut să sugereze că, dacă-mi dau silința, aș putea să termin școala asta mai repede. Una peste alta, nu cred că sunt profesor aici. Ordinele voastre au fost diferite?

– Nu prea, a spus tipul cu părul scurt.

Individul cu păr negru s-a mulțumit să ridice din umeri, sugerând, pentru cineva cu multă imaginație, că nici ordinele primite de el nu fuseseră impresionante.

– Eu sunt Casey Waterman, de la FBI, a zis tipul cu părul scurt.

– Jack Reacher, Armata Statelor Unite.

Tipul cu păr negru s-a prezentat și el:

– John White, CIA.

Și-au strâns mâinile și apoi au plonjat în același gen de tăcere care-l întâmpinase pe Reacher la venire. Nu mai aveau despre ce să discute. Reacher s-a așezat la un pupitru din spatele încăperii. În fața lui, la stânga, se afla Waterman, White fiind tot în față, dar la dreapta. Waterman stătea nemișcat, dar atent. Aștepta să treacă timpul și-și conserva energia. Se vedea că nu era prima oară când făcea asta. Un agent experimentat, nicidecum un începător. Nici White nu făcea parte din categoria debutanților, deși în toate celelalte privințe era diferit. White nu stătea deloc nemișcat. Tresărea, se foia, își frângea mâinile și privea în gol, focalizându-și privirea când aproape, când departe, uneori mijind ochii și strâmbându-se, uitându-se ba în stânga, ba în dreapta, ca sub apăsarea de gânduri chinuitoare, din care nu putea scăpa. Un analist, bănuia Reacher, după mulți ani petrecuți într-o lume de date incerte și cacealmale duble, triple și cvadruple. Așa încât era pe deplin îndreptățit să pară ușor agitat.

Nimeni nu scotea o vorbă.

După cinci minute, Reacher a rupt tăcerea și a-ntrebat:

– Știe cineva exemple din istorie în care noi să nu ne fi înțeles? Adică, FBI, CIA și Poliția Militară? Eu nu-mi amintesc să fi fost vreodată o chestie nasoală. Voi?

– Cred că te grăbești să tragi concluzii, a spus Waterman. Aici nu e vorba de trecut, ci de viitor. Ei știu că deja suntem cooperanți. Ceea ce le permite să ne exploateze. Gândește-te la prima jumătate a titlului cursului. Aici e vorba, în egală măsură, de inovații criminalistice și de cooperare. Iar inovația înseamnă că vor economisi bani. În viitor, vom coopera și mai mult. Împărțind laboratoarele. Vor construi un sediu nou unic, pe care-l vom folosi în comun. Eu așa bănuiesc. Ne-au adus aici ca să ne spună cum să-l facem să funcționeze.


Cartea Școala de noapte poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: