/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 04 iunie 2018: Seniorii războiului – Gerard Klein

Corson se prinse de marginea nacelei și se ridică. Șocul plecării îl zvârlise pe podeaua de trestie împletită, ce trosnea în chip neliniștitor. Aruncă o privire negrului în pantaloni roșii, care se agăța cu amândouă mâinile de corzi, și-si lăsă sabia pe fundul nacelei. Apoi o ajută pe Antonella să se ridice.

– Ori din ce tabără ai face parte, îi spuse negrului, îți mulțumesc că te-ai aflat aici. Mă cheamă Corson. Am făcut parte din echipajul…

Se întrerupse. Era absurd să evoce crucișătorul spațial de linie “Arhimede”, angajat în războiul dintre Pământ și Uria… Într-adevăr, era un soldat fără armată și fără cauză, un soldat pierdut. Și dacă n-ar fi fost uriașul câmp de bătaie de la Aergistal, ar fi uitat chiar că fusese cândva soldat.

– Sunt zuavul Toure, zise negrul. Sergent de cavalerie și, pentru moment, conducător de aerostat într-un regiment de transmisiuni. Balonul meu a fost inițial captiv, dar, mulțumită tirului fericit sau nefericit al adversarului, a încercat de-a mai fi. Am și o diplomă de infirmier. Și…

Șovăi.

– Și… Stărui Corson, fără asprime.

– Costumele voastre îmi amintesc ceva. Am fost inginer. Și pilot de elicopter. Din pricina asta mi s-a încredințat, de altfel, balonul. (începu să râdă.) Le-am spus că mă pricep la aeronautică. Mi se părea preferabil să mă aflu deasupra vălmășagului. Și voi, din ce război veniți?

Corson șovăi la rândul lui.

– Dintr-un război interplanetar, zise el în cele din urmă. Dar n-am venit direct aici.

– Un război interplanetar, zise Toure, pe gânduri. Atunci trebuie să veniți dintr-o epocă mult mai târzie decât epoca mea. Pe vremea mea abia începeam să ne interesăm de spațiu. Îmi mai aduc aminte de ziua când primul om a ajuns pe Marte, Un eveniment… Își îndreptă bărbia spre Antonella: Și ea? Vine din același război cu dumneata?

Corson clătină din cap.

– Antonella vine dintr-o epocă pașnică.

Fața negrului se făcu aspră.

– Atunci n-ar trebui să se afle aici, zise el ritos.

– De ce?

– În universul ăsta nu se află decât luptători, soldați, oameni care, pentru o pricină sau alta, au fost declarați criminali de război. Eu am aruncat rachete peste un sat în care nu se aflau decât civili, undeva în Europa, într-o insulă căreia-i ziceam și căreia-i mai zice, poate, Sicilia. Nu spun că știam ce fac, dar nici nu spun că habar n-aveam. Așa-i războiul.

O întrebare își făcu drum în mintea lui Corson.

– Vorbești pangala. Credeam că pangala nu era utilizată înainte de cucerirea stelelor.

– Nu-i limba mea maternă. Am învățat-o aici. Toată lumea vorbește pangala în Aergistal, cu câteva variante.

– Și care era limba dumitale maternă?

– Franceza.

– Aha, zise Corson.

Dar vorba nu-i spunea nimic. În mintea lui mișunau enigme. Dar mai puteau aștepta. Balonul plutise până atunci de-a lungul malului, dar vădea acum o surprinzătoare tendință de-a se abate către largul mării. Iar oceanul plat se întindea în fața lor la nesfârșit.

Zburară peste mai multe ambarcații de pirați normanzi, care se tot chinuiau să-și vină de hac cu ciocurile luntrilor, dar erau stânjeniți de vântul slab și nu înaintau decât anevoie, bătând din vâsle. Ceva mai departe zăriră niște structuri alveolare, pentru cucerirea cărora se luptau un fel de arahnoizi. Nu erau numai oameni în Aergistal, deși, în regiunea pe care-o exploraseră, oamenii păreau cei mai numeroși. O dată sau de două ori deslușiră, sub apă, niște umbre mari.

Balonul se tot depărta de coastă, care rămânea totuși vizibilă.

– N-are rost să murim de foame, zise vesel Toure, deschizând coșul de răchită ce ocupa o parte a nacelei.

Corson căută mecanic, pe umăr, cureaua raniței cu de-ale gurii. N-o găsi. Pierduse ranița în lupta cu recrutorul.

– Iată cârnat, pâine încă destul de proaspătă și vin roșu, zise negrul.

Scoase, dintr-un buzunar al pantalonilor săi bufanți, un briceag uriaș și începu să taie pâinea și cârnatul în felii. Apoi destupă sticla și o întinse Antonellei. Corson îl privea curios.

– N-ai mai văzut una ca asta, așa-i? Zise Toure observându-i mirarea. Bănuiesc că-n epoca dumitale hrana-i alcătuită din pilule și alte chimicale. Dar nici astea nu-s rele. Ce nu face omul în timp de război, hai?

Vinul îl încălzi pe Corson. Mușcă dintr-o felie de pâine și se hotărî să pună câteva întrebări. La urma urmei, avea în față un om cu mult mai multă experiență decât el în privința acelei lumi ciudate.

– Ce mă miră, începu el prevăzător, e ca cerul rămâne pustiu. Războiul aerian ar trebui să facă prăpăd cam pretutindeni.

– Există niște reguli, zise Toure. Cel puțin, așa bănuiesc. În sectorul ăsta, nici avioane, nici rachete, nici elicoptere. Dar nu înseamnă că în altă parte din Aergistal nu se desfășoară lupte aeriene. Mai degrabă m-ar mira să fie altfel.

– Niște reguli?

Corson se opri din mestecat.

– Poate ți-ai dat seama, urmă Toure, că nimeni nu întrebuințează aici arme nucleare. Faptul te-a mirat nu? Dacă mai sunt folosite în vremea dumitale. Dar de cealaltă parte a munților explodează din când în când bombe atomice. Și mari.

Corson își aminti stâlpii de foc și ciupercile de fum pe care le zărise pe deasupra munților. Încuviință.

– Și cine se ocupă de aplicarea regulilor?

– Dacă aș ști, i-aș cere în mod politicos să mă scoată de aici. Un zeu sau un diavol, de bună seamă!

– Crezi, într-adevăr, că ne aflăm în infern?

Cuvântul infern nu prea avea înțeles pentru Corson. Îl folosise referindu-se la mitologii aproape uitate în epoca lui, dominată de un pozitivism utilitar-si rece. În limba galactică, un infern nu era decât un loc deosebit de neplăcut.

– M-am gândit mult la problema asta metafizică, mărturisi Toure, dar ce-i aici mi se pare un infern cu totul material. Aș jura, de pildă, că cerul e la fel de tare ca o placă de sticlă. Suind și coborând cu balonul am făcut unele calcule de triangulație și mi se pare că plafonul se află între zece și doisprezece kilometri înălțime. Pe de altă parte, dacă-i material, ținutul nu mi se pare deloc natural. Absență a orizontului; lume plată, nu-i vorba de suprafața unei planete. Sau, atunci, pe o planetă cu o asemenea rază, forța de gravitație ar trebui să fie imensă. Am fi fost striviți cu toții din primul minut.

Corson încuviință, cu oarecare mirare; omul ăsta de pe vremuri dovedea cunoștințe superioare.

– Nu ne aflăm într-un spațiu normal, zise Antonella. Nu pot prevedea nici un viitor. Nu mai simt nimic. Nu m-am neliniștit la început, pentru că preștiința noastră piere uneori. Dar nu în chip atât de total. Aici… Aici parcă aș fi oarbă.

Corson o privi cu interes.

– În ce împrejurări îți dispare puterea?

Antonella roși.

– Mai întâi, în anumite zile ale luni. Dar… Nu e cazul acum. Și când călătoresc în spațiu, dar asta nu s-a întâmplat prea des. Și când fac un salt în timp, dar atunci nu durează. Și, în sfârșit, când probabilitățile în favoarea mai multor evenimente se compensează aproape cu totul. Dar tot îmi mai rămâne o bucată din acest simț. Aici nimic.

– Despre ce putere vorbește? Întrebă Toure.

– Poporul din care face parte dispune de o anume preștiința. Poate prevedea evenimentele, cam cu două minute înainte de-a avea loc.

– Înțeleg. Ca și cum ar dispune de-un periscop în stare să străpungă suprafața prezentului. Un periscop miop. Două minute nu-s cine știe ce.

Corson încercă să interpreteze indicațiile furnizate de Antonella. Preștiința era, într-o măsură, legată de principiul cosmogonic al lui Mach, de individualitatea fiecărui punct al universului față de întreg. Însemna oare că nu se mai aflau în universul la care sistemul nervos al Antonellei era acordat? Muriseră cumva, deși nu-si amintea clipa trecerii?

– Ciudat, nu? Zise Toure. În Africa, cu mult timp înaintea de nașterea mea, vrăjitorii pretindeau că sunt în stare să întrevadă viitorul. Pe vremea mea nu-i mai credea nimeni. Și, până la urmă, asta se petrecea în viitor, nu în trecut.

– De unde ai pâine? Întreabă Corson, arătând sandvișul.

– O, de la intendență. Acum, că-mi pui întrebarea, îmi spun într-adevăr că n-am văzut nicăieri ogoare, nici uzine, nici brutării. Dar ăsta-i întotdeauna războiul, nu-i așa? Armele, hainele, medicamentele, alimentele vin de tare-tare departe, dintr-o țară mititică. Dacă războiul ține ceva mai mult, nici nu-ți mai pui întrebarea. Și cum vezi niște ogoare, le dai foc, să sunt ale dușmanului.

– Dar unde-s șefii? De ce continuă luptele astea fără rost?

– Deasupra ta. Foarte, foarte deasupra. În mod obișnuit, nu-i vezi niciodată.

– Și dacă sunt uciși?

– Sunt înlocuiți, zise Toure. De cei care vin imediat după ei. Vezi, într-un război într-adevăr deznădăjduit te bați mai departe fiindcă există un adversar și n-ai de ales. Sau poate că șefii au ei o rațiune, o rațiune a șefilor.

Corson trase adânc aer în piept.

– Dar unde ne aflăm? Strigă, beat de mânie.

Toure îl privi liniștit.

– Ți-aș putea răspunde că ne aflăm într-un balon, deasupra unui ocean plat. Dar n-ar fi decât o evidență. M-am gândit mult la întrebarea asta. Nu-mi pot închipui decât trei posibilități. Poți alege dintre ele, sau propune alta.

– Care?

– Prima, că am murit într-adevăr și că ne aflăm pentru o durată nehotărâtă, poate pentru veșnicie, într-un infern sau într-un purgatoriu metafizic, fără speranța de a scăpa, nici chiar murind. Răgazurile, la asta slujesc.

– Răgazurile?

– N-ai trecut încă prin niciunul? Ce-i drept, ești de puțină vreme aici. Am să-ți vorbesc despre ele mai târziu. A doua ipoteză e că nu trăim într-adevăr. Ni se pare că trăim, dar e o iluzie. Nu suntem decât niște informații, perforații sau pilituri, sau pachete de electroni într-o mașină gigantică și cineva se dedă la un uriaș Kriegspiel, War Game, Joc de-a Războiul, dacă preferi. Chipurile, să vadă ce s-ar întâmpla în cutare sau cutare conflict. Sau, mai bine zis, dacă toate războaiele universului s-ar desfășura în același Ioc. Am fi atunci un fel de figurine pe-o machetă, dacă înțelegi ce vreau sa spun.

– Înțeleg, zise scurt Corson.

– Variantă a acestei ipoteze. Existăm într-adevăr, dar nu pe lumea asta. Poate că suntem întinși într-o criptă, legați printr-o mulțime de electrozi de o mașină și credem că trăim tot ce trăim. Poate că-i vorba de un tratament psihologic ca să ni se facă silă de război, sau e vorba de un spectacol? Sau, poate, de o experiență? A treia ipoteză e că universul ăsta e cu totul adevărat. Ciudat, din punctul nostru de vedere, dar autentic. A fost construit de cineva, poate că de oameni, dar mă îndoiesc, spre a îndeplini o funcție de care n-am habar. E ipoteza pe care o prefer. Pentru că ne lasă, poate, o portiță de scăpare și una care nu ne silește să încetăm a fi noi înșine.

– Toate trei ipotezele dumitale au un punct comun, zise Corson. Se aplică tot atât de bine și celeilalte lumi de pe care venim.

– De care ne amintim, zise Toure. Nu-i neapărat același lucru. Ești sigur că venim de pe aceeași lume? Și mai există un punct comun cu lumea… Cealaltă. Avem aceeași senzație de libertate și suntem tot atât de neînstare să trăim după cum am vrea.

Tăcură pentru o clipă.

– Cum ai ajuns aici? Întrebă Corson, în cele din urmă.

– Ți-aș putea întoarce întrebarea. Nu ți se pare că vorbesc cam mult?

– Nu știu dacă ai să mă crezi.

– Am învățat să fiu credul, spuse negrul, cu simplitate.

Corson îi povesti pe scurt odiseea lor începând cu tabăra lui Veran. Trecu sub tăcere episodul planetei mausoleu.

– Cineva s-a ostenit să vă aducă aici, încheie Toure. Unul dintre ei, pesemne, Faptul se potrivește cel mai bine cu a treia ipoteză a mea. Adăugă: Aud pentru întâia oară de hipproni, de dihănii în stare să se deplaseze în timp. Dar bănuiam că ei pot călători prin secole.

– Și dumneata?

Negrul clipi, se aplecă peste bordul nacelei și scuipă în mare.

– La drept vorbind, nu-mi prea amintesc. Au trecut de atunci patru, cinci sau zece Răgazuri. (Apăsa pe litera r, ca pentru a indica o majusculă). Mitraliam pe cât puteam la bordul “Tăunului 5”. Am amețit, am simțit o căldură puternică. Și m-am pomenit aici, la bordul aceluiași aparat, deasupra unui peisaj aproape identic. Nu mi-am dat imediat seama de deosebire. Mi se părea că nu cunosc pe niciunul dintre cei ce mă înconjurau. Am spus-o. M-au dus la un medic militar. A vorbit de șoc, mi-a făcut o injecție și m-a expediat. După câtva vreme nu mai eram sigur de nimic. M-am hotărât să supraviețuiesc, pur și simplu.

Seniorii Razboiului

 


Cartea Seniorii războiului poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: