/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 5 iunie 2018: …Să ucizi o pasare cântătoare – Harper Lee

A rămas acolo până s-a întunecat de tot; eu l-am așteptat. Când ne-am dus în casă, am văzut că plânsese: fața îi era mânjită acolo unde se cuvine, dar, curios lucru, aș fi putut să jur că nu-l auzisem plângând.

Din cine știe care pricini, rămase de nepătruns chiar și pentru mințile celor mai încercați profeți din comitatul Maycomb, în anul acela toamna s-a transformat în iarnă. Din 1885 nu se mai pomeniseră două săptămâni de vreme atât de friguroasă, ne-a spus Atticus, iar domnul Avery zicea că așa stă scris pe tablele de la Rosetta, că atunci când copiii nu vor mai asculta de părinți, când vor trage din țigară și se vor război între ei, anotimpurile se vor răsturna și învălmăși. Jem și cu mine ne simțeam din belșug copleșiți de vina de a fi contribuit la rătăcirile naturii, abătând astfel asupra capetelor vecinilor nenorocirea și încurcându-ne nouă înșine socotelile.

Bătrâna doamnă Radley se săvârși din viață în iarna aceea, dar moartea ei n-a stârnit cine știe ce senzație, fiindcă și așa vecinii n-o prea vedeau, poate doar când ieșea să-și ude florile. Pentru Jem și pentru mine era clar ca lumina zilei că Bau îi venise în sfârșit de hac, dar Atticus, înapoindu-se de la Radleyi, ne-a spus, spre marea noastră dezamăgire, că murise de moarte bună.

– Întreabă-l, îmi șopti Jem.

– Întreabă-l tu, că ești mai mare.

– Tocmai de-aia ar trebui să-l întrebi tu.

– Atticus, îmi luai eu inima în dinți, l-ai văzut pe domnul Arthur?

Atticus îmi aruncă o privire severă peste gazetă și răspunse scurt:

– Nu l-am văzut.

Jem nu mă lăsă să continui cu întrebările: zicea că tata mai e susceptibil pe chestia noastră cu Radleyii și că nu e cazul să-l zgândărim. Și apoi, ceva îi spunea că nu pusese aventura noastră nocturnă din vara trecută pe seama unui pocher pe dezbrăcatelea. Nu era o certitudine, ci mai mult o presimțire, recunoștea Jem.

A doua zi de dimineață, când m-am sculat și m-am uitat pe geam, eram cât pe ce să mor de frică. L-am scos pe Atticus din baie, bărbierit pe jumătate, cu țipetele mele:

– E sfârșitul lumii, Atticus! Te implor, fă ceva!

Și-l trăsei spre geam și-i arătai curtea cu degetul.

– Nu-i sfârșitul lumii, zise el. Ninge.

Jem îl întrebă dacă o s-o țină așa mereu; nici el nu mai văzuse zăpadă, dar știa despre ce e vorba. Atticus îi răspunse că nu știa nici el despre zăpadă mai mult decât noi.

– Cred totuși, adăugă, că așa umedă cum e, se va transforma în ploaie.

Pe când ne luam gustarea, sună telefonul și Atticus se ridică de la masă ca să răspundă.

– Era Eula May, ne lămuri el la înapoiere. A spus: “Dat fiind că din 1885 n-a mai nins în comitatul Maycomb, școala va fi astăzi închisă.”

Eula May era operatoarea principală de la centrala telefonică din Maycomb. Tot ea avea misiunea de a comunica înștiințările oficiale și invitațiile la nuntă, de a pune în funcțiune sirena de incendiu și chiar de a da instrucțiuni de prim ajutor în lipsa doctorului Reynolds.

Când în sfârșit Atticus ne chemă la ordine și ne invită să ne uităm în farfurie și nu pe fereastră, Jem îi puse această întrebare:

– Cum se face un om de zăpadă?

– Habar n-am. N-aș vrea să vă dezamăgesc, dar cred că zăpada asta n-ajunge nici pentru un bulgăre.

Calpurnia intră și spuse că, după părerea ei, zăpada se așterne. Alergarăm în curtea din dos, care era acoperită, într-adevăr, cu un strat subțire de zăpadă apoasă.

– Să nu călcăm pe ea, îmi puse în vedere Jem. Uite, fiecare pas o strică.

Mă uitai în jos, la urmele șterse pe care le lăsaseră pașii mei. Jem fu de părere că, dacă așteptam să mai ningă puțin, am putea strânge toată neaua ca să facem un om de zăpadă. Scosei limba și prinsei din zbor un fulg mare: frigea.

– Jem, e fierbinte!

– Da de unde, e atât de rece încât pare că frige. Dar n-o mânca, Scout, o irosești degeaba. Las-o să cadă jos.

– Dar eu vreau să umblu prin zăpadă!

– Știi ce? Hai să ne plimbăm prin curtea domnișoarei Maudie.

Jem străbătu curtea din față sărind într-un picior. M-am luat după el călcând în urmele pe care le lăsase. Pe trotuarul din fața casei domnișoarei Maudie ne opri, însă, domnul Avery. Era trandafiriu la față și o burtă cât toate zilele îi ieșea de sub curea.

– Ei, ați văzut ce ispravă ați făcut? ne boscorodi el. N-a mai nins la Maycomb de la sfârșitul războiului civil. Din cauza copiilor răi ca voi se zăpăcesc anotimpurile.

Mă îndoiam că domnul Avery știe cu câtă speranță așteptasem vara trecută să-și repete performanța, și-mi ziceam că dacă asta-i răsplata noastră, atunci păcatul devine atrăgător. Cât privește statisticile sale meteorologice, n-aveam nici o îndoială: doar purcedeau direct din tablele de la Rosetta.

– Jem Finch, hei, tu, Jem Finch!

– Jem, te strigă domnișoara Maudie!

– V-ați proptit cu toții în mijlocul curții. Sub zăpada de lângă verandă sunt gunoaie. Să nu călcați în ele!

– N-aveți grijă! strigă Jem. Ce frumos e, nu-i așa domnișoară Maudie?

– Pe naiba frumos! Dacă îngheață la noapte, mi se prăpădesc toate azaleele.

Vechea ei pălărie de soare strălucea sub fulgii de zăpadă. Domnișoara Maudie se aplecase asupra unor tufe mici și le oblojea cu saci de pânză. Jem o întrebă de ce le învelește.

– Ca să se încălzească, răspunse ea.

– Cum pot să se încălzească niște flori? Doar nu umblă.

– E o întrebare la care nu pot să-ți răspund, Jem Finch. Atâta știu, că dacă la noapte e ger, plantele acestea vor îngheța și d-aia le învelesc. Ai înțeles?

– Mda. Domnișoară Maudie!

– Ce-i băiete?

– Ne dați voie, mie și lui Scout, să luăm cu împrumut puțină zăpadă de la dumneavoastră?

– Doamne sfinte, dar luați-o toată! E un coș vechi pentru piersici sub scară, puteți să cărați cu el toată zăpada. Ochii domnișoarei Maudie se îngustară. Și ce vrei să faci cu zăpada mea, Jim Finch?

– O să vedeți, răspunse Jem.

Toată zăpada pe care o puturăm aduna din curtea domnișoarei Maudie o cărarăm într-a noastră, treabă care se dovedi cam umedă.

– Și acum, ce facem, Jem? îl întrebai.

– Ai să vezi, repetă el preocupat. Ia coșul și cară în față toată zăpada pe care o poți aduna din curtea din dos. Dar vezi, când te întorci, calcă pe urmele tale, mă preveni el încă o dată.

– Facem un pui de om de zăpadă, Jem?

– Ba un om de zăpadă adevărat. Și acum, la treabă, că avem de muncit, nu glumă.

Jem alergă în curtea din dos, scoase o sapă și se apucă să scurme de zor în spatele stivei de lemne, punând la o parte toți viermii pe care-i găsea. Luă apoi din casă un coș de rufe și începu să care cu el în curtea din față pământul săpat.

Când avurăm cinci coșuri de pământ și două de zăpadă, Jem declară că putem începe.

– Nu ți se pare cam murdar? făcui eu plină de îndoieli.

– Arată murdar, dar n-o să rămână așa, mă asigură el.

Și luă pământ în palme, îl bătu și-l făcu grămadă, peste care așeză pe urmă alt pământ și tot așa până modelă, în sfârșit, un tors.

– Jem, n-am auzit până acum de om de zăpadă negru, obiectai mai departe.

– N-o să rămână multă vreme negru, mormăi el.

Aduse din curtea din dos câteva crengi de piersic uscate, le împleti și le îndoi, dându-le formă de brațe; apoi le acoperi cu pământ.

– Parcă-i Stephanie Crawford cu mâinile în șolduri, îmi dădui eu cu părerea. Umflată la mijloc și cu brațe mititele, rotofeie.

– Am să le fac mai mari. Și Jem stropi omul de pământ apă și mai adăugă pământ. Se opri și-l privi gânditor, apoi modelă o burtă mare mai jos de talie. Îmi făcu cu ochiul: Ce zici, nu-i așa că domnul Avery arată ca un om de zăpadă?

Veni acum rândul zăpezii, pe care începu s-o aplice peste pământ. Mie îmi îngădui să acopăr numai spatele, luând asupra sa părțile vizibile publicului. Treptat, domnul Avery deveni alb.

Închipuind din așchii de lemn ochii, nasul, gura și nasturii, Jem reuși să-i dea un aer supărat. Un băț subțire completă imaginea. Se dădu apoi cu un pas înapoi și-și contemplă opera.

– Strașnic, Jem! Parcă ți-ar vorbi.

– Merge, nu-i așa? întrebă el deodată sfios.

Nemaiavând răbdare să-l așteptăm pe Atticus până la prânz, îl chemarăm la telefon și-l anunțarăm că aveam o surpriză mare pentru el. A făcut într-adevăr ochii mari când a văzut mai toată curtea din dos mutată în față, însă ne spuse că săvârșisem o treabă strașnică.

– Nu-mi închipuiam cum ai să-l meșterești, îi spuse el lui Jem, dar de acum încolo, n-am să-ți mai duc grija, băiete, văd că știi să te descurci.

De plăcere, Jem se înroși până-n vârful urechilor auzind complimentul, dar îl privi alarmat pe Atticus când îl văzu dându-se un pas înapoi și examinând pieziș omul de zăpadă. Atticus însă zâmbi, apoi izbucni de-a binelea în râs.

– Nu știu ce-ai să te faci, fiule – inginer, avocat, sau pictor portretist. Dar ceea ce ai săvârșit tu aici, în curte, e curat delict de calomnie. Mogâldeața asta trebuie neapărat deghizată!

Și-i sugeră lui Jem să-și subțieze puțin opera în față, să înlocuiască bățul cu o mătură și să-i pună un șorț.

Degeaba încercă Jem să-i explice că asta ar însemna să-l readucă pe omul de zăpadă la stadiul noroios dinainte, ceea ce înseamnă că ar înceta să mai fie om de zăpadă. Atticus nici nu vru s-audă.

– Nu mă interesează procedeul, dar cumva trebuie s-o dregi. Nu-ți pot permite să faci caricaturile vecinilor.

– Dar nu-i caricatură, protestă Jem. Îi seamănă, atâta tot.

– Domnul Avery ar putea să fie de altă părere.

– A, știu ce trebuie să fac! strigă Jem.

Traversă strada în fugă, dispăru în curtea din dos a domnișoarei Maudie și se înapoie triumfător, ca să-i pună omului de zăpadă pălăria de soare a domnișoarei Maudie pe cap și foarfeca ei de grădină în brațul îndoit. Atticus se declară în sfârșit satisfăcut.

Domnișoara Maudie deschise ușa din față și ieși pe verandă. Se uită la noi lung, lung de tot, apoi, deodată, zâmbi.

– Jem Finch, drac împielițat ce ești, adu-mi, domnule, pălăria strigă ea.

Jem ridică ochii spre Atticus, care însă clătină din cap, liniștindu-l:

– Vrea doar să te necăjească, în realitate e încântată de… opera ta.

Atticus trecu strada și angajă cu domnișoara Maudie o conversație, însoțită de o gesticulație intensă, din care nu reușii să prind decât o frântură: “…au înălțat în curte un adevărat fătălău! Atticus, n-ai să le dai niciodată educația cuvenită!”

După-amiază, ninsoarea conteni, temperatura scăzu, iar pe înnoptat prezicerile cele mai sumbre ale domnului Avery se adeveriră: deși Calpurnia făcu foc în toate căminele, dârdâiam de frig. Când Atticus se întoarse acasă seara, ne spuse că o pățisem cu frigul și o întrebă pe Calpurnia dacă nu vrea să rămână la noi. Ea măsură din ochi tavanele înalte, ferestrele mari și conchise că o să-i fie mai cald la ea acasă. Așa că Atticus o duse acasă cu mașina.

Înainte de culcare, tata mai puse cărbuni pe foc în camera mea, cu care prilej mă înștiință că termometrul arată patru grade sub zero, că era noaptea cea mai rece din câte pomenise și că omul nostru de zăpadă înghețase bocnă.

Mi se părea că nu trecuseră decât câteva clipe când m-am deșteptat zgâlțâită și am văzut că eram învelită cu pardesiul lui Atticus.

– S-a făcut dimineață? am bolborosit.

– Puiule, scoală!

Era Atticus. Ținea în mână halatul și pardesiul meu.

– Puneți întâi halatul, îmi spuse.

Lângă Atticus stătea Jem, buimac și ciufulit. Cu o mână își strângea gulerul pardesiului, iar cealaltă și-o înfundase în buzunar. Arăta ciudat de îngroșat.

Sa Ucizi O Pasare Cintatoare


Cartea …Să ucizi o pasare cântătoare poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: