/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 6 iunie 2018: Hyperion – Dan Simmons

Nu știu la ce mă așteptasem; poate la sălbatici despuiați, cu expresii feroce și salbe de dinți. Poate că pe jumătate mă așteptasem să descopăr genul de ermiți bărboși și cu părul vâlvoi pe care călătorii îi întâlneau uneori în munții Moshe pe Hebron. Indiferent ce imagine despre ei aveam în minte, realitatea nu se potrivea cu șablonul.

Oamenii care se apropiaseră atât de silențios de mine erau scunzi – niciunul nu era mai înalt de umărul meu – și înveșmântați în straie întunecate, grosolan țesute, ce-i acopereau de la gât până la degetele picioarelor. Când se mișcau, așa cum o făcură câțiva, păreau să lunece peste solul neregulat aidoma unor năluci. Din depărtare, apariția lor nu-mi reamintea nimic altceva decât un stol de iezuiți pitici la o enclavă a Noului Vatican.

Aproape că am chicotit în momentul acela, însă am priceput că un asemenea răspuns putea să fie pur și simplu un semn al panicii care creștea. Bikura nu dovedeau nici un semn exterior de agresiune care să cauzeze o astfel de panică; nu purtau arme, mâinile lor mici erau goale. La fel de goale ca și expresiile chipurilor.

Este greu să le descriu fizionomia în mod succint. Sunt complet spâni. Toți. Absența pilozității faciale și robele largi care coborau în linie dreaptă până la pământ făceau și mai dificilă deosebirea bărbaților de femei. Membrii grupului care mă confruntau acum – deja depășeau cincizeci – păreau să aibă toți aproximativ aceeași vârstă: undeva între patruzeci și cincizeci de ani. Fețele lor erau netede, cu pielea având o nuanță gălbuie despre care am presupus că ar putea fi asociată cu ingerarea vreme de generații a unor minerale rare conținute în chalma și alte plante locale.

Cineva ar putea fi ispitit să descrie chipurile rotunde ale bikura ca fiind heruvimice, până ce, la o examinare mai atentă, impresia de farmec dulce pălește și este înlocuită de altă interpretare – idioțenie placidă. În calitate de preot, am petrecut destul timp pe planete înapoiate și am văzut efectele unei boli genetice străvechi, numită în mod variat: sindrom Down, mongolism sau moștenirea navelor-generație. Aceasta a fost impresia generală creată de cei vreo șaizeci de omuleți în veșminte negre care se apropiaseră de mine: că eram întâmpinat de un grup tăcut și zâmbitor de copii retardați și pleșuvi.

Mi-am reamintit că ei erau, aproape cu certitudine, același grup de „copii zâmbitori” care-i retezaseră beregata lui Tuk în timp ce dormea și-l lăsaseră să moară ca un porc înjunghiat.

Cel mai apropiat bikura a înaintat, s-a oprit la cinci pași de mine și a rostit ceva cu glas încet și monoton.

– O clipă, am spus și am bâjbâit în căutarea comagendei.

Am activat funcția translator.

– Beyetet ota menna lot cresfem ket? a întrebat omul scund din fața mea.

Mi-am pus casca la timp pentru a auzi traducerea comagendei. Nu exista nici un timp de întârziere. Graiul aparent străin era pur și simplu o deformare a englezei arhaice a navelor-seminale, nu foarte îndepărtat de argoul indigen de pe plantații.

– Tu ești bărbatul care aparține formei crucii/cruciformului, a interpretat comagenda oferindu-mi două variante pentru substantivul final.

– Da, am încuviințat știind acum că ei mă atinseseră în noaptea când dormisem fără să aud moartea lui Tuk.

Ceea ce însemna că ei îl uciseseră pe Tuk. Am așteptat. Maserul pentru vânătoare se afla în ranița mea. Ranița era rezemată de un chalma mic, la nici zece pași depărtare. Între ea și mine se găseau poate vreo șase bikura. Nu conta. În secunda aceea am știut că nu voi folosi o armă împotriva altui om, nici măcar dacă era vorba despre un om care-mi omorâse călăuza și poate că intenționa să mă omoare și pe mine. Am închis ochii și am rostit în gând o scurtă rugăciune de căință. Când am deschis ochii, sosiseră și mai mulți bikura. Brusc niciunul nu se mai clinti, de parcă fusese atins un cvorum, de parcă se ajunsese la o decizie.

– Da, am repetat în mijlocul tăcerii. Eu sunt acela care poartă crucea.

Am auzit difuzorul comagendei pronunțând ultimul cuvânt „cresfem”.

Bikura au încuviințat din capete la unison și, ca și cum ar fi fost un gest pe care l-ar fi repetat de multă vreme, aidoma acoliților – s-au lăsat toți într-un genunchi, cu robele foșnind încet, într-o genuflexiune perfectă.
Am deschis gura și am constatat că nu aveam nimic de spus. Am închis-o la loc.

Bikura s-au ridicat. O briză a mișcat ramurile și frunzele fragile de chalma, fâșâind uscat deasupra noastră, un sunet de sfârșitul verii. Cel mai apropiat bikura din stânga mea mi-a prins antebrațul cu degete reci și puternice și a rostit domol o frază pe care comagenda mea a tradus-o:

– Vino. Este timpul să mergem în case și să dormim. Era mijlocul după-amiezii. Întrebându-mă dacă se tradusese corect cuvântul „a dormi”, sau dacă nu cumva era un idiom sau o metaforă pentru „a muri”, am dat din cap și i-am urmat spre satul de la marginea Faliei.

Acum stau în colibă și aștept. Se aud foșnete. S-a mai trezit cineva. Stau și aștept.

Ziua 97:

Bikura se autointitulează „Trei Ori Douăzeci Și Zece”.

Am petrecut ultimele douăzeci și șase de ore vorbind cu ei, observând, notând atunci când ei „dorm” cele două ore de după-amiază și în general încercând să înregistrez cât mai multe date înainte ca ei să decidă să-mi reteze gâtul.

Atât doar că încep să cred că nu-mi vor face nici un rău.

Am vorbit cu ei ieri, după „somnul” nostru. Uneori nu-mi răspund la întrebări, iar când o fac, replicile lor nu sunt decât mormăieli sau genul de răspunsuri divergente pe care le capeți din partea copiilor slabi de minte. După întrebarea lor inițială și invitația de la prima noastră întâlnire, niciunul nu mi-a adresat altă întrebare și nici nu a făcut vreun comentariu către mine.

I-am întrebat cu subtilitate, atent, precaut și cu calmul profesionist al unui etnolog versat. Am pus întrebările cele mai simple și mai faptice cu putință, pentru a mă asigura de funcționarea corectă a comagendei. Funcționa cum trebuie. Totuși suma răspunsurilor m-a lăsat aproape la fel de ignorant pe cât fusesem cu vreo douăzeci de ore în urmă.

În cele din urmă, obosit în trup și în spirit, am abandonat subtilitatea profesională și am întrebat grupul cu care stăteam:

– Voi l-ați ucis pe tovarășul meu?

Cei trei interlocutori ai mei nu au ridicat ochii de la pânza pe care o țeseau la un război primitiv.

– Da, a spus cel pe care ajunsesem să-l denumesc Alfa, deoarece se apropiase primul de mine în pădure, noi am tăiat gâtul tovarășului tău cu pietre ascuțite și l-am ținut de brațe și i-am astupat gura pe când se zbătea. A murit moartea adevărată.

– De ce? am întrebat după o clipă și glasul meu a sunat la fel de uscat ca pleava de porumb sfărâmată.

– De ce a murit moartea adevărată? a spus Alfa, tot fără să înalțe ochii. Fiindcă tot sângele i s-a scurs și a încetat să mai răsufle.

– Nu, am zis. De ce l-ați ucis?

Alfa n-a răspuns, dar Betty – care se putea, sau nu, să fie femelă și perechea lui Alfa – a ridicat privirea de la războiul ei și a rostit simplu:

– Ca să-l facem să moară.

– De ce?

Răspunsurile soseau invariabil și la fel de invariabil nu reușeau să mă lumineze defel. După multe chestionări, determinasem că ei îl uciseseră pe Tuk pentru a-l face să moară și că el murise fiindcă fusese ucis.

– Care este diferența între moarte și moartea adevărată? am întrebat, nemaiavând deja încredere în comagendă sau în răbdarea mea.

Al treilea bikura, Del, a mârâit un răspuns pe care comagendă l-a interpretat:

– Tovarășul tău a murit moartea adevărată. Tu nu. În cele din urmă, cuprins de o frustrare mult prea apropiată de furie, m-am răstit:

– De ce nu? Pe mine de ce nu m-ați ucis?

Toți trei s-au oprit în mijlocul țesutului lor stupid și m-au privit.

– Tu nu poți să fii ucis, fiindcă tu nu poți să mori, a spus Alfa. Tu nu poți să mori, fiindcă tu aparții cruciformului și urmezi calea crucii.

Nu aveam nici cea mai mică idee de ce blestemata de mașinărie traducea „cruce” o dată prin „cruce” și apoi prin „cruciform”. Fiindcă tu aparții cruciformului.

M-a străbătut un fior, urmat de impulsul de a izbucni în râs. Dădusem oare peste acel clișeu al vechilor holoaventuri – tribul uitat de lume care-l idolatrizează pe „zeul” apărut pe neașteptate în jungla lor, până ce bietul de el se taie în timp ce se bărbierește sau altceva de felul ăsta și membrii tribului, convinși și puțin ușurați de evidentul caracter muritor al vizitatorului lor, își sacrifică fosta divinitate ca ofrandă?

Ar fi fost amuzant, dacă imaginea chipului golit de sânge al lui Tuk și a rănii căscate și cu margini zdrențuite nu mi-ar fi fost atât de proaspătă în minte.

Cu siguranță, reacția lor înaintea crucii sugera că ar fi fost vorba de un grup de supraviețuitori ai unei foste colonii creștine – catolici? – deși datele din comagendă insistau că naveta de asolizare cu șaptezeci de coloniști care se prăbușise pe platoul acesta cu patru sute de ani în urmă avusese la bord doar marxiști neo-Kerwin, care ar fi fost indiferenți față de vechile religii, dacă nu chiar ostili în mod fățiș.

M-am gândit să abandonez subiectul, deoarece era mult prea periculos ca să insist, însă nevoia mea prostească de a ști m-a împins mai departe.

– II slăviți pe Iisus? am întrebat.

Chipurile lor inexpresive nu mai aveau nevoie de o confirmare negativă verbală.

– Hristos? am încercat din nou. Iisus Hristos? Creștinism? Biserica Catolică?

Nici un fel de interes.

– Catolicism? Iisus? Fecioara Maria? Sfântul Petru? Pavel? Sfântul Teilhard?

Comagendă scoase sunete, dar cuvintele nu păreau să aibă vreun înțeles pentru ei.

– Urmați crucea? am spus, zbătându-mă pentru un ultim contact.

Toți trei m-au privit.

– Noi aparținem cruciformului, a zis Alfa. Am aprobat, fără să pricep nimic.

În seara asta am ațipit pentru scurt timp, chiar înainte de amurg, și m-am deșteptat în muzica de orgă a vânturilor pogorârii nopții în Falie. Se auzea mult mai sonor aici, pe platformele așezării. Până și coșmeliile păreau să se alăture corului, cu rafalele care sporeau în intensitate, șuierând și țiuind prin interstițiile dintre pietre, frunze ce vibrau și hornuri primitive.

Ceva era în neregulă. Am avut nevoie de un minut să mă dezmeticesc și să-mi dau seama că satul era pustiu. Toate colibele erau goale. M-am așezat pe un bolovan rece și m-am întrebat dacă prezența mea declanșase un exod în masă. Muzica vântului se sfârșise și meteorii își începeau spectacolul nocturn prin spărturile din norii joși, când am auzit un zgomot îndărătul meu și, întorcându-mă, i-am văzut înapoia mea pe toți cei șaptezeci din Trei Ori Douăzeci Și Zece.

Au trecut mai departe fără un cuvânt și s-au dus în colibele lor. Nu existau lumini. Mi i-am imaginat stând în cocioabe și privind în gol.

Am rămas afară o vreme, neîntorcându-mă la coliba mea. După un timp, m-am apropiat de marginea platformei ierboase și am stat în locul unde stânca se prăbușea în abis. Un mănunchi de liane și rădăcini se agățau de fața pietrei, dar păreau să se oprească după câțiva metri, atârnând deasupra hăului. Nici o liană nu ar fi putut să fie atât de lungă încât să ofere o cale până la fluviul aflat la doi kilometri mai jos.

Totuși bikura veniseră din direcția aceasta.

Nimic nu era logic. Am clătinat din cap și am revenit în colibă.

Stând aici, scriind la lumina comagendei, încerc să mă gândesc la precauțiile pe care le-aș putea lua pentru a mă asigura că voi vedea răsăritul soarelui.

Nu-mi vine în minte niciuna.

Hyperion


Cartea Hyperion poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: