/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 iunie 2018: Tunurile din Navarone – Alistair MacLean

Situația fusese destul de rea și atunci când au părăsit golful imediat după ce s-a întunecat și au pornit să navigheze pe o mare dezlănțuită spre nord în direcția Navarone. Pilotarea vechiului caic greoi devenise extrem de dificilă: pe o mare liniștită vasul la tribord se legănase sălbatic într-un arc de cincizeci de grade și cu neputință de prevăzut, dar cel puțin atunci încheieturile vasului erau bune, valurile îl depășiseră regulat iar vântul bătuse regulat de la est spre nord, oarecum pe aceeași direcție.

Dar acum toate acestea se schimbaseră. Cu aproape o jumătate de duzină de scânduri rupte din etravă și cu apărătoarea ieșită din funcție, nava lua apă puternic prin supapa axului propulsor mult mai repede decât putea să o evacueze vechea pompă verticală de mână. Talazurile trunchiate de vânt erau mari, întretăiate și încurcate și îi asaltau când dintr-o parte, când din cealaltă și vântul aproape își dublase violența sa stridentă, își schimba direcția, vira nebunește de la sud-vest la sud-est. Chiar în acel moment bătea direct din sud, conducând orbește vasul nărăvaș spre stâncile de fier îngrămădite în fața insulei Navarone, stânci care se ridicau invizibile în fața lor undeva, în întunericul atotputernic.

Pentru o clipă Mallory își îndreptă corpul, încercă să-și dezmorțească junghiul dureros care-l țintuia mușchii din regiunea lombară. De peste două ore se ridica și se apleca, golind mii de găleți pe care Dusty Miller le umplea la nesfârșit din locul de unde apa izvora din cală. Numai Dumnezeu știa cum se simțea Miller și, dacă n-ar fi fost decât atât, avea de făcut treaba cea mai grea și în plus ore întregi răul de mare îl chinuise cumplit, aproape constant. Arăta îngrozitor și probabil că se simțea aproape mort, voința de fier absolută, efortul susținut de a scăpa din aceste condiții depășeau limitele înțelegerii. Mallory dădu din cap minunându-se. „Dumnezeule, ce rezistent e yankeul ăsta!” îi apărură aceste cuvinte în minte pe neașteptate, își clătină capul mânios, vag conștient de faptul că asemenea cuvinte erau cu totul nelalocul lor acum.

Gâfâind, se uita înapoi pentru a vedea ce făceau ceilalți. Pe Casey Brown desigur nu putea să-l zărească. Stătea aproape frânt în două în spațiul limitat al sălii mașinilor; și el era bolnav, suferea de o oarbă durere de cap, datorită vaporilor de ulei și a gazelor care ieșeau încă din țeava de eșapament pe care o înlocuise sau care mai scăpau în încăperea prost aerisită. Aplecat asupra mașinii nu-și părăsise niciodată postul de când ieșiseră din golf, îngrijise bătrânul motor Kelvin obosit cu o atenție afectuoasă, cu abilitatea iscusită a unui om cu o lungă și glorioasă tradiție de mecanic. Era de ajuns ca motorul să se poticnească odată, să se oprească o clipă, atât cât își trage omul sufletul și sfârșitul ar fi fost pe cât de repede, pe atât de cumplit. Pilotarea vasului, viețile lor, depindeau pe de-a-ntregul de mersul neîntrerupt al acestei elice, de pulsațiile greoaie ale celor doi cilindri vechi și ruginiți. Erau inima vasului și, când inima încetează să mai bată, vasul moare și el, flacurile se desprind și se scufundă în prăpastia ce-l așteaptă între valuri.

În fața compartimentului mașinilor, cu picioarele îndepărtate sprijinit de colțul stâlpului de susținere al scheletului rupt – asta era tot ce rămăsese din timonerie – Andrea muncea necontenit la pompă, fără să ridice capul niciodată, ignorând înclinarea nebună a punții caicului, ignorând de asemeni vântul biciuitor și usturător, picăturile fine de lapoviță care îi amorțeau brațele goale și-l înmuiau cămașa udă pe umerii încovoiați și masivi. Fără încetare, neobosit, brațul lui se ridica și se lăsa, se ridica și se lăsa cu precizia unui ceasornic. Era acolo de peste trei ore și părea capabil să continue la nesfârșit. Mallory care îi cedase pompa complet epuizat după mai puțin de douăzeci de minute de muncă nemiloasă, se întreba dacă rezistența acestui om avea o limită.

Se mira și de Stevens. De peste patru ore interminabile Andy Stevens se lupta și biruia o cârmă care sărea și se zbătea convulsiv în mâinile lui, ca și când ar fi avut viață și voință proprie – voința de a se smulge din mâinile epuizate și de a le răsturna în valuri. Făcuse o treabă minunată, se gândi Mallory, manevrase admirabil ambarcația greoaie. Îl privi atent dar ceața îi biciuia rău ochii înlăcrimați și îl orbea. Tot ce putea să zărească era imaginea difuză a unor dinți încleștați, a unor ochi încercănați de nesomn și a unor pete mici de piele anormal de palidă în comparație cu masca de sânge care-l acoperea aproape complet fața de la gât până la păr. Un uriaș val brizant se spărsese în scândurile timoneriei și intrase în ferestre cu o forță sălbatică, venise atât de neașteptat, încât Stevens nu avusese nici o șansă să scape. Tăietura de deasupra tâmplei drepte era urâtă și adâncă. Sângele pulsa mereu pe marginea zdrelită a rănii și picura monoton în apa care se revărsa și clipocea pe podeaua timoneriei.

Cu inima strânsă, Mallory se întoarse și se aplecă după altă găleată de apă. Ce echipaj, își spuse el. Ce grup teribil de… de… Își căută cuvintele ca să-l descrie, pentru el, dar mintea îi era mult prea obosită. Oricum, nu avea importanță pentru că pentru oameni ca ăștia nu existau cuvinte cu ajutorul cărora să poată fi apreciați cum se cuvine.

Aproape că simțea în gură gustul amărăciunii care-l inunda mintea epuizată în mijlocul valurilor. Cât de mult greșise, Dumnezeule, cât de nedrept fusese! De ce trebuiau să moară oameni ca aceștia? Se miră el furios, de ce trebuie să moară inutil. Sau poate nu era nevoie să justifici moartea, chiar o moarte lipsită de glorie, fără a realiza ceva. Nu poate cineva să moară pentru lucruri intangibile, pentru un țel abstract și ideal? Ce au realizat martirii pe rug? Sau ce înseamnă vechiul citat – dulce et decorum est pro patria mori? Dacă ai trăit bine, ce importanță are cum mori? Inconștient își strânse buzele cu repulsie, gândindu-se la cuvintele lui Jensen despre Înaltul Comandament care se juca de-a cine-l mai tare pe situație. Ei bine, erau acum chiar în mijlocul partidei, câțiva pioni în plus pe care-l lua dracul. Nu că ar fi avut importanță – le mai rămâneau încă alte mii cu care puteau să continue jocul.

Pentru prima dată Mallory se gândi la ei. Nu cu amărăciunea compătimirii sau cu regretul că totul s-a sfârșit. Se gândi la el ca la conducătorul expediției, la responsabilitatea lui pentru situația prezentă. E greșeala mea, își spunea el într-una. Totul e din vina mea. Eu i-am adus aici, i-am silit să vină aici. În timp ce o parte a minții lui îi spunea că n-a avut de ales, că i-au forțat mâna, că dacă ar fi rămas în golf ar fi fost curățați cu mult înainte de ivirea zorilor și totuși în mod absurd își făcea reproșuri și mai mari. Din toți oamenii care trăiseră vreodată, numai Emest Shakleton poate ar fi putut să-l ajute acum. Dar nu Keith Mallory. Nu mai putea să facă nimic, nimic altceva decât ceilalți și ceilalți așteptau sfârșitul. Totuși, el era șeful și trebuia să găsească un mijloc de a-l salva – trebuia să găsească ceva… gândi el trist. Dar nu mai era nimic de făcut. Nimeni, nimeni de pe acest pământ n-ar fi putut face ceva. Sentimentul vinovăției și că el este total necorespunzător se instala și se adâncea în mintea lui cu fiecare cutremurare a vechilor grinzi ale vasului.

Lăsă să-l cadă căldarea, se agăță de catarg ca să se asigure, deoarece un val enorm se spărgea pe punte cu o spumă efervescentă aidoma argintului viu. Apa se învârtea furioasă în jurul picioarelor lui care nu le băgă în seamă, privind fix în beznă. Întunericul – asta le punea capac la toate. Bătrânul caic se rostogolea, se înclina, se împiedica, se afunda, ca și când s-ar fi dezmembrat în neant. Nu puteau să vadă nimic, nici măcar unde a dispărut ultimul val sau de unde va veni următorul. Marea era invizibilă și straniu de îndepărtată, de două ori mai înfricoșătoare prin iminenta ei apropiere.

Mallory privi în jos în cală și desluși vag obrazul ca o pată albă al lui Miller, acesta înghițise apa de mare și, chinuindu-se, voma apa sărată amestecată cu sânge. Dar Mallory nici nu-l băgă în seamă, toate gândurile lui erau concentrate în altă parte, încercând să transforme o impresie fugară, pe cât de imprecisă pe atât de trecătoare într-o realitate coerentă. I se părea teribil de urgent să priceapă totul. Apoi un alt val mai mare se sparse pe o parte a vasului și deodată înțelesese totul. Vântul! Vântul scăzuse, cu fiecare secundă care trecea, scădea. Chiar în momentul acela când stătea acolo cu brațele înconjurând catargul, când cel de al doilea val încerca să-l târască cu el, își aduse aminte că ades pe munții înalți de acasă stătuse la poalele unui perete stâncos pe un vânt năprasnic, căutând drumul minimei rezistente, își aduse aminte cum înconjurase și urcase peretele stâncos, într-un fel de pungă de aer relativ calmă.

Era un fenomen destul de des întâlnit de alpiniști. Şi aceste două valuri monstruoase… erau valuri de recul inverse! Semnificația lor îi sări în ochi ca un fulger. Stâncile! Erau pe stâncile de la Navarone!

Cu un strigăt răgușit, nearticulat de avertizare, fără să-l pese de soarta lui se avântă spre pupă, se prăvăli cât era de lung prin apele tumultuoase până la bocaportul sălii mașinilor.

– Cu toată forța înapoi, urlă el. Pata albă murdară și mirată care era fața lui Casey Brown se ridică spre el. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, înapoi cu toată forța. Mergem drept spre stânci!

Se ridică în picioare, din doi pași ajunse la timonerie căutând înnebunit cu mâna o torță luminoasă.

– Stevens, stâncile! Suntem aproape de stânci! Andrea, Miller e încă jos!

Aruncă o privire spre Stevens, observă o ușoară înclinare a obrazului plin de sânge, urmări direcția privirii ochilor fără expresie și văzu deasupra lor o albicioasă linie neregulată, fosforescentă dar aproape continuă, ce se lumina și dispărea, se lumina și dispărea pe măsură ce valurile se loveau și se spărgeau de stâncile ce nu se deslușeau încă în întuneric. Disperat, mâna lui bâjbâi după o torță.

Şi deodată torța plecă, șuierând și stropind de-a lungul traiectoriei aproape orizontale a zborului. O clipă Mallory crezu că s-a stins și își strânse pumnii, cuprins de furie neputincioasă, dar chiar atunci torța se lovi de peretele stâncos, căzu apoi pe o proeminență la circa patru metri deasupra apei și rămase acolo fumegând și arzând cu intermitență în ploaia care cădea și în spuma puternică pe care o aruncau brizanții zgomotoși.
Lumina era slabă dar suficientă. Stâncile nu erau decât la o distanță de cincizeci de metri, negre și umede, luceau în pâlpâirea capricioasă a torței – o torță care lumina un cerc vertical cu o rază ceva mai mică de cinci metri și lăsa stâncile de dedesubtul proeminenței scufundate într-un întuneric înșelător. Şi drept în fața lor la douăzeci sau poate la cincisprezece metri de mal se ridica un recif lung și redutabil cu colți îndepărtați și ascuțiți ca niște ace, ale căror extremități se pierdeau în întunericul din afară.

– Poți să treci printre stânci? Strigă el lui Stevens.

– Dumnezeu știe! Am să încerc, mai adăugă ceva cu privire la felul de a pilota, dar Mallory era deja la jumătatea drumului de timonă. Ca întotdeauna în caz de pericol mintea lui funcționa cu o siguranță anormală și cu o claritate a ideilor pe care mai apoi nu și le putea explica.

În câteva secunde înșfăcă vreo câteva piroane, un ciocan și o frânghie cu miez de sârmă și se întoarse pe punte. Dar rămase complet nemișcat pironit de o tensiune aproape insuportabilă când văzu cum se năpusteau asupra lor o semeață stâncă zimțată.
Tunurile Din Navarone

 


Cartea Tunurile din Navarone poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: