/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 8 iunie 2018: Frumoasa mea spioană – Colin Falconer

Ceva mai târziu, Jennifer veni și ea să se culce. Nick se prefăcu că doarme. Statură așa cu spatele unul la altul. El privi lumina galbenă care pătrundea printr-o deschizătură a perdelelor, știind că venea de la hotelul Athénée Palace, unde Daniela Simonici râdea și flirta cu ofițeri germani beți. Jennifer se întoarse cu fața și îl luă în brațe, cuibărindu-se lângă el. Apoi îi sărută umărul.

– Îmi pare rău, zise Nick. Sunt obosit.

Se întoarse cu fața la tavan. Ea își plimbă mâna de-a lungul corpului lui, o rutină pe care el o cunoștea foarte bine acum. Când el fu gata, Jennifer îl trase spre ea, îndemnându-l să pătrundă înăuntrul ei.

Făcu dragoste cu ea cu o pasiune înverșunată, imaginându-și că lângă el era Daniela, cu părul ei negru împrăștiat pe pernă ca un evantai, cu capul dat pe spate, cu o picătură de sudoare pe frunte, în timp ce vena de la gât îi zvâcnea ușor. Își imagină că în jurul taliei lui erau coapsele ei, că vocea ei îi șoptește la ureche, îndemnându-l s-o iubească. Când ajunse în punctul culminant, scoase un strigăt, ceea ce nu făcuse niciodată până atunci, și aproape că-i rosti numele.

– Dragul meu, șopti Jennifer și îi sprijini capul de umărul ei, în timp ce el încerca să-și tragă sufletul.

Își dădu seama că se trădase.

– Dragul meu, te simți bine?

– Te iubesc, șopti el.

Dar se gândea tot la Daniela. De ce spusese asta? Doar din vinovăție, pentru că era ceea ce se aștepta ea să audă?

– Și eu te iubesc, zise femeia, iar el se cutremură, căci ar fi vrut să simtă ceva ce de fapt nu simțea. A fost. Intens.

Credeam că ești obosit.

– Îmi pare rău. Te-am rănit?

– Nu, șopti ea. Nu m-ai rănit.

Pentru că Nick nu voia s-o rănească. Ăsta era adevărul. Nu voia s-o rănească, voia doar să fie din nou liber.

Toți bucureștenii erau spioni și, dacă nu erau spioni, atunci erau diplomați și atașați militari care voiau să dea impresia că sunt spioni. Inginerii petroliști britanici și francezi ieșeau din țară, iar cei germani și italieni intrau; Gestapo-ul plătea blonde austriece în speranța de a seduce românii și de a obține informații de la ei, iar româncele se plimbau de braț cu ofițerii din legația germană din același motiv.

Toți erau atrași de hotelul Athénée Palace, pentru că aici era locul unde lumea din București venea să se afișeze, să vândă și să cumpere secrete.

Cei care lucrau în hotel lucrau de asemenea pentru poliția secretă a lui Moruzov: valeții, hamalii, femeia cu șorț alb de la toaletă, chiar și lacheii cu obraji rumeni și cu chipiele legate sub bărbie. Te duceai seara acolo și, până a doua zi de dimineață, cineva din palatul aflat dincolo de piață știa cu cine și unde ai luat cina, ce ai mâncat, când te-ai întors la hotel și cu cine te-ai culcat.

Nick știa cine pentru cine lucrează; era meseria lui: vânzătorul de tutun cu barbă din colț care citea un ziar grecesc era plătit de germani; femeia drăguță cu ochi negri care stătea la bar și bea vermut lucra pentru francezi. Grăsanul cu ochi de vultur în costum alb și cu barbă căruntă lucra pentru toți, dar se culca cu un german – un băiat drăguț din Stuttgart așa că nu mai era considerat un om de încredere, nici măcar ca agent dublu.

Masa mare din hol era un barometru al războiului, toate ziarele străine zăceau acolo: Voelkische Beobachter și Boersenzeitung erau vechi de o zi, în timp ce titlul de pe inima pagină a exemplarului boțit din London Times anunța retragerea francezilor dincolo de Marna în 12 iunie și era atât de deteriorat și de zdrențuit, încât era imposibil să-l mai ții în mână. Unui oaspete obișnuit al hotelului, datele și starea ziarelor le-ar fi spus tot ce voiau să știe despre cei care erau în avantaj.

Germanii se instalaseră acum în România ca la ei acasă. Oficial, prezența lor era explicată ca o misiune militară de instruire; în barul american, ziariștii râdeau și se întrebau ce putea face o țară de mărimea României cu două sute de mii de instructori militari. Germanii puseseră stăpânire și pe hotelul Athénée Palace. În ziua sosirii lor, conducerea hotelului eliberase mai multe etaje pentru a fi folosite exclusiv de ofițerii din armata germană. Mulți din personalul legației britanice fuseseră trimiși acasă și majoritatea ziariștilor străini plecaseră și ei; Max King era printre puținii care se hotărâseră să rămână.

Duminică dimineața era liniște în hotel; câteva grupuri de bărbați și femei șușoteau despre întâlnirile avute cu o seară înainte sau discutau despre politică și negociau prețuri pentru secrete adevărate și imaginate. Era atât de liniște, încât scârțâitul pantofilor pe parchetul dintre covoarele lungi, înguste și roșii ca vinul semăna cu scrâșnetul unor frâne hidraulice.

Nick și Max stăteau într-un salon aflat lângă hol, pe una din canapelele din pluș de culoarea cireșei, bând țuică și cafea turcească. Un portret cu ramă aurie reprezentându-l pe Antonescu fusese sprijinit de glasvanduri pe un șevalet unde cu câteva săptămâni înainte se aflase un tablou în ulei al regelui Carol.

Regele a murit. Trăiască regele!

Nick își studie prietenul: Max avea aerul unui diletant. De la distanță, părul lui negru și des și trupul deșirat și slab îi dădeau înfățișarea unui om la vreo patruzeci de ani, când de fapt el se apropia de șaizeci, iar la o cercetare mai atentă a feței lui descopereai o mulțime de vase capilare pe nas și pe obraji de la prea multă băutură și prea multe nopți pierdute. Avea o soție și familie în Hampstead, despre care vorbea foarte rar. Ceilalți ziariști cedau cu respect în fața lui; semnase articole despre unele din cele mai infame orașe, le luase interviuri lui Hitler și lui Lenin și făcuse reportaje despre războiul civil din China și despre masacrele din Shanghai. Stătea aplecat, cu coatele pe genunchi, și vorbea cu voce scăzută. Complicitatea lor se reflecta în oglinzile aurite de pe pereți.

– Se zvonește că germanii se pregătesc să intre în Grecia, zise Max, încercând să obțină informații. Au de gând să lanseze invazia de aici.

– N-am de unde să știu, replică Nick. Eu sunt doar atașat militar adjunct.

– Așa e, am uitat.

Max își puse trei lingurițe de zahăr în ceașcă.

– Presupun că nu știi nimic nici despre cealaltă chestiune pe care am auzit-o.

– Care chestiune?

– Că se plănuia trimiterea unui regiment de ingineri ai Maiestății Sale să saboteze zăcămintele de petrol de la Ploiești.

– Asta ar însemna comiterea unui act de război într-o țară prietenă. Ar viola suveranitatea României.

Lui Max îi plăcu răspunsul ăsta. Râsul lui atrase privirile celorlalți oameni prezenți în încăpere.

– E mai bine să pierzi războiul decât să-l lași pe regele României să creadă că ești nepoliticos.

Nick îl privi cu calm. Cum aflase despre ingineri? Probabil că de la Clive Allen. Dar acum nu mai conta; moartea lui Bendix compromisese operațiunea și a cincizeci și patra companie de teren ridicase tabăra și se întorsese în liniște înapoi în Egipt. Jordon dispăruse din biroul murdar de la subsol la fel de misterios cum apăruse.

– Acum e prea târziu, zise Max. Am ratat ocazia. Germanii nu ne vor lăsa să ne mai apropiem de Ploiești. Când vor ataca Rusia, vor avea nevoie de petrolul ăla pentru tancurile lor.

– Eu doar urmez politica guvernului, Max, n-o stabilesc.

– Cel puțin am ajutat și eu cauza seara trecută, spuse ziaristul.

– Povestește-mi!

– În fiecare seară, familia Kraut își lasă pantofii afară ca să fie lustruiți. Așa că m-am sculat la patru azi-dimineață și i-am amestecat. Când ofițerii germani s-au dat jos din pat, niciunul n-a putut să-și pună pantofii în picioare. Știi că mințile teutonice nu suportă dezordinea.

Era o farsă copilărească, dar Nick izbucni în râs. Ar fi vrut să fi fost și el de față. Era mai mult decât făcuseră ei în ultimele șase luni ca să-i frustreze pe germani.

Bău din cafeaua turcească, foarte amară și foarte tare. Ceșcuțele fără toartă lăsară urme mici și rotunde pe suprafața de marmură a mesei.

– Știi că România e nevoită să le facă pe plac germanilor, zise Max. N-are de ales. Cei din guvernul britanic își dau seama de asta? Dacă Chamberlain ar fi fost în strada Downing, poate că ar fi făcut la fel.

– Nu se va întâmpla lucrul ăsta atâta timp cât e Churchill acolo. Lui îi place să se lupte.

– Canalul Mânecii ne-a salvat, desigur.

Max se întoarse și trimise câteva sărutări în aer, adoptând obiceiul local de a chema chelnerul. Omul veni în grabă, aducând de la bar încă două pahare cu amalfi, coctailurile arămii făcute din vermut amestecat cu țuică.

În timp ce băuturile erau așezate pe masă, Nick avu un sentiment de vinovăție. Primăvara trecută mâncase caviar la restaurantul Cina, alinându-se cu gândul că, într-o țară atât de bogată precum România, chiar și cel mai sărac om își putea permite lucrurile esențiale vieții și nu murea de foame. Acum, cu mai puțin de un an mai târziu, invadarea Basarabiei de ruși umpluse orașul de refugiați, inflația scăpase de sub control, iar untul și ouăle erau insuficiente. Dincolo de ușile hotelului oamenii mureau, în timp ce el stătea pe un fotoliu din pluș, bând cocktailuri.

– Noroc! Îi ură Max și ridică paharul, toastând pentru viitor.

– Noroc!

Ziaristul deveni brusc serios.

– Ce-ai pățit la buză?

– M-am tăiat când m-am bărbierit.

În cele din urmă, Max îl întrebă:

– Ce se întâmplă, Nick?

– Ce vrei să spui?

– Te cunosc de aproape un an. Nu-ți stă în fire să te iei la bătaie cu cineva. Cred că ministrul ți-a făcut ditamai morala.

– Tipul era beat. Am încercat să evit scandalul, dar individul m-a lovit primul.

– Toți vorbesc despre asta.

– Și ce spun?

– Că v-ați bătut din pricina unei femei.

Nick oftă.

– Nu e adevărat.

– Jennifer știe că nu e adevărat?

Nick își mușcă buza.

– Crezi că ar trebui să-i spun?

– Ascultă-mă pe mine, amice! Dacă vrei să-i spui, așteaptă momentul potrivit.

– Există un moment potrivit?

– Bineînțeles că există. De asta s-a inventat patul morții.

– Nu s-a întâmplat nimic.

Ochii lui Max se umbriră.

– Întotdeauna se întâmplă ceva.

Nick respiră adânc. Dumnezeule! Trebuia să discute cu cineva.

– Doar flirtez, Max. Am crezut că am uitat cum se face. Știu că mă port ca un prost. Nu e nevoie să-mi amintești lucrul ăsta.

– Fii discret, bătrâne! Atâta tot. Dacă vrei să ai o aventură amoroasă, folosește un pic de tact, un pic de finețe. Nu te lua la bătaie în hol. Mai lipsește să te duelezi la răsăritul soarelui!

– Nu e ceea ce crezi.

– Dar tu și Jennifer?

Nick clătină din cap.

– Mă iubește. Ce pot să fac?

– Tu o iubești pe ea?

– Suntem de mult timp împreună. Nu vreau s-o rănesc, Max.

Ziaristul începu să râdă și Nick se înfurie.

– Nu e amuzant, zise el.

Dar apoi, gândindu-se la ceea ce tocmai spusese, își dădu seama că probabil era amuzant.

– Nu există divorț amiabil, bătrâne. E un nonsens. Ca și când ai spune război pașnic, bătaie prietenoasă. E o contradicție între termeni.

Nick își frecă fața. Lucrurile astea erau simple dacă nu erai tu cel implicat în ele.

– Împușcă-mă, te rog! Exclamă.

Era o glumă, dar își aminti de Bendix și de Clive Allen.

Ai grijă ce-ți dorești, mai ales pe timp de război.

– Rezolvă problemele pe rând, spuse Max.

În clipa aceea, totul începu să se miște, ceștile și paharele căzură pe podea și se sparseră; era ca și cum ar fi fost într-un vagon de tren care se oprise brusc. Femeile țipară și, pentru o secundă, se așternu liniștea. Apoi, toată lumea începu să râdă. Cutremurele mici erau ceva destul de obișnuit în București zilele astea. Făceau parte din viața cotidiană, la fel ca gardiștii, ca naziștii și ca cerșetorii de la intrare.

– Într-o zi o să fie un cutremur adevărat, zise Max, cu talentul lui de a prezice lucrurile.
Frumoasa Mea Spioana

 


Cartea Frumoasa mea spioană poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: