/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 9 iunie 2018: Chipul tău, mâine 1. Febră și lance – Javier Marias

Am fost ispitit să-i răspund, imitând felul lui de a vorbi: „Dacă nu știi să distingi asta într-un text după câteva paragrafe ori după o jumătate de oră de când ai făcut cunoștință cu cineva, înseamnă, vericule, că n-ai habar ce-i literatura și nici ce sunt oamenii”. Dar am rămas puțin pe gânduri, raționând superficial. Desigur, de fapt nu era ușor să explici cum, nici măcar în ce constau spiritul acesta sau stilul cu înfățișări atât de variate, dar eu știam să le recunosc îndată, ori așa credeam atunci, ori poate într-adevăr o făcusem pe grozavul. Bineînțeles că o făcusem pe grozavul când vorbisem – dar numai în sinea mea – despre câteva paragrafe și despre o jumătate de oră, ar fi trebuit să spun sau să gândesc „după câteva ore”, și chiar și așa ar fi fost o făloșenie și o ușurătate. E nevoie de zile și săptămâni sau luni și ani, uneori vezi limpede după o jumătate de oră, pentru ca pe urmă să se încețoșeze totul și să nu mai deslușești contururile și să nu mai zărești nimic, și abia după un deceniu sau, uneori, o viață începi să deslușești din nou ceva, sau nu mai deslușești niciodată. Uneori nu-i bine să lăsăm să treacă timpul și să ne prindă în mrejele lui cel pe care-l acordăm altora și să ne încâlcim în plasa celui pe care ni-l acordă alții. Nu e bine să ne lăsăm orbiți, cum încearcă să facă timpul întotdeauna, și în vremea asta ni se scurge printre degete. Ce-i drept, nu era deloc ușor să definești ce înseamnă să fii fascist, a devenit un calificativ învechit și adesea impropriu și inevitabil imprecis, chiar dacă eu îl folosesc de obicei într-un sens colocvial și probabil analogic, și în acest sens și cu această utilizare știu bine ce înseamnă și știu că nu mă înșel. Dar recursesem la el față de De la Garza înainte de toate pentru a-i da peste nas și pentru a-i pune la punct pe scriitorii fasciști de cea mai proastă calitate pe care el îi admira atât de mult, tipul nu-mi plăcuse din prima clipă, am văzut mulți ca el încă din copilărie și știu că nu dispar niciodată, dar se machiază și se adaptează: sunt exclusiviști și înfumurați și foarte simpatici, sunt surâzători și chiar afectuoși la prima vedere, sunt ambițioși și cam prefăcuți (fără a fi fățarnici în întregime), încearcă să treacă drept distinși și în același timp să pară prietenoși și chiar afișează o familiaritate de mahala (prefăcătoria nu le izbutește, nu găsesc nota potrivită, aversiunea intimă față de ceea ce imită îi demască imediat), asta îi face să înjure întruna, crezând că astfel devin mai simpatici și câștigă încrederea mai ușor, asta îi face să amestece rafinamentul lor de carton cu maniere oarecum cazone și cu un vocabular de pușcărie, cazarma li se potrivește de minune pentru a completa tabloul, iar efectul pe care-l produc până la urmă este de țopârlani pomădați. Nu mi s-a părut un spirit fascist, mă refer la spiritul lui De la Garza, nici măcar prin analogie. Era un spirit lingușitor și nimic mai mult, dintre acelea care nu suportă să facă impresie proastă nimănui, nici măcar celor pe care îi detestă, aspiră să fie iubiți până și de cei cărora le fac rău. Era dintre cei care nu scot șișul din proprie inițiativă, ci doar atunci când obțin merite ierarhice ori se au bine cu cineva sus-pus ori primesc o însărcinare, și atunci nu le tremură deloc mâna, fiind foarte îndemânatici în adormirea conștiinței.

Dar am amânat aceste reflecții pentru mai târziu și m-am mulțumit să clatin din cap și să ridic din sprâncene în chip de răspuns, de parcă aș fi fost de acord sau aș fi spus: „O să vezi singur, ce-ai vrea să-ți spun?” și lăsând subiectul baltă, așa încât nici el n-a insistat și a profitat în schimb de tăcerea mea ca să-mi aducă la cunoștință că se pricepea puțintel – doar ca amator, a precizat, de data asta nu ca expert – la literatura fantastică universală, inclusiv cea medievală (chiar așa a spus: „puțintel” și „inclusiv cea medievală”). Din tonul lui se vedea că i se părea foarte șic domeniul fantasticului. Mi-am spus că într-o bună zi n-ar fi de mirare să ajungă ministrul Culturii sau, cel puțin, secretar de stat la resortul cultural, cum se spunea pe vremuri, chiar dacă n-am știut niciodată ce însemna resortul în accepția asta birocratică, și nu tehnică.

Acele clipe de încordare politico-literară n-au fost un impediment, după cum am spus, ca atașatul să se atașeze de mine de cum făcuserăm cunoștință și în pofida faptului că încercasem de câteva ori să mă depărtez de el, fără să-mi ascund intențiile, și să intru în vorbă cu alte persoane în engleza cea mai obscură, afectată și, pentru el, descurajanți de care eram în stare. Și astfel, de pildă, puținele clipe în care am rămas singur cu Tupra au fost stânjenite de incongruentele lui întreruperi de limbut nepoftit și băgăreț în spaniolă. Dar asta s-î petrecut mai târziu, când ne beam amândoi cafeaua în picioare lângă sofaua pe care în clipa aceea stăteau Wheeler și logodnica sa Beryl și înfloritoare; văduvă a decanului de York și încă vreo două-trei persoane, căci mișcarea de du-te-vino și schimbu de locuri sunt permanente la aceste cine nomade cu gustări reci.

Dacă e să spunem adevărul, Wheeler nu făcuse nimic ca să ne înlesnească o conversație lui Tupra și mie, iar eu am început să cred că poliloghia lui telefonică despre acel individ sau fellow sau, mai bine zis, despre numele lui de familie și cel de botez fusese ceva întâmplător și lipsit de importanță sau intenție ascunsă, oricât de greu îmi venea să mi-l închipui pe Peter mărginindu-se, indiferent de domeniul abordat, la plicticoasele și banalele intenții vădite, ca să nu spun la absența totală i intențiilor. Fusese deopotrivă de amabil cu toți invitații, în spiritul echității, asistat de doamna Berry (mai gătită decât de obicei), menajera pe care o moștenise de la Toby Rylands la moartea lui, care se petrecuse cu câțiva ani în urmă, și de trei chelneri angajați pentru petrecere ca să servească gustările și care aveau să plece la ora douăsprezece fix, după cum îmi spusese cu o ușoară îngrijorare (nădăjduia că până atunci n-o să rămână mulți invitați răzleți în salon). Abia dacă schimbasem câteva cuvinte cu el, știind amândoi că a doua zi aveam să dispunem de timpul nostru: eu urma să rămân să dorm la el peste noapte, cura mai făcusem de câteva ori până atunci, și astfel puteam să-mi petrec dimineața la el, luând împreună micul dejun duminical. De la distanță nu-i văzusem discutând cu un interes deosebit cu nimeni în particular, ca un amfitrion desăvârșit ce era, și nici înlesnind anumite apropieri, cel puțin nu în ce mă privește, căci nu puteam să cred că-l pusese pe De la Garza să se țină scai de mine ca să-mi amărască sufletul (cum izbutise, de altfel) și să-mi strice orice dialog cu trăncăneala și observațiile lui care se potriveau ca nuca-n perete cu subiectele de conversație din grupurile în care mă aflam; și, cu toate că înțelegea engleza mai bine decât o vorbea, numeroasele pahare cu care-și însoțise monologurile involuntare – voia să participe, nu se mulțumea să fie singurul ascultător și nimic mai mult – au deteriorat în scurt timp facultățile lui de înțelegere (e un fel de a spune) și au degradat natura observațiilor lui.

În timpul scurtei mele convorbiri cu Beryl, de exemplu, deși era cam la început (cuvintele ei erau foarte plictisite și convenționale, pesemne nu i se păruse că sunt un om cu o stare înfloritoare), ne-a dat târcoale neobosit și a împroșcat-o cu tot soiul de blestemății pe care, din fericire, nimeni nu le-a înțeles, în afară de mine („Măiculiță, ai văzut ce bulane mișto are pațachina? Te poți da ca pe tobogan. Cum ți se pare? Cum ți se pare? Crezi c-am putea să i-o suflăm țiganului cu care a venit? Nici nu se uită la el, dar tipul n-o slăbește din ochi și e în stare să te radă la o adică, oricât e el de britanic”). Și pe când susțineam o adormitoare conversație despre terorism cu un istoric irlandez pe care-l chema Fahy, cu soția lui și un primar laburist din nu mai știu care nefericită localitate din Oxfordshire, atașatul, auzind din gura mea câteva toponime basce, a încercat să-și plaseze cunoștințele folclorice („Ascultă, spune-le că San Sebastian e un oraș făcut de noi, madrilenii, și că ne duceam să ne petrecem vacanța de vară la ei, la prăpădiții de localnici, naiba să-i ia, și că noi l-am ridicat și l-am făcut lor cadou cu ambalaj și fundă cu tot, altfel n-ar fi așa frumos cum e acum, spune-le, hai, că degeaba și-au tocit coatele pe băncile universității, până la urmă vezi că nu știu nici cum îi cheamă.” Amestecase până atunci câteva pahare de whisky cu jerez și alte soiuri de vin).
Mai mult decât Beryl i-a plăcut văduva decanului de York, căci în timp ce stăteam de vorbă cu ea, preț de câteva minute, nu mai mult, De la Garza îmi spunea întruna: „Pe legea mea, gagica asta e trăsnet, îți vine s-o înfuleci pe loc”, incapabil să găsească, după cât se pare, cuvintele potrivite pentru a descrie ansamblul ori a analiza detaliile ori a adăuga nuanțe ori măcar a adăuga ceva (ce-i drept, acum adăugase un vin de Porto). Însuflețirea lui era la fel de puerilă ca și termenul „trăsnet”, mai potrivit pentru cineva care nu prea știe să agate decât pentru un craidon experimentat și veritabil. Mi-am spus în sinea mea că De la Garza era sortit să aibă parte de multe petreceri la care avea să cucerească tot felul de femei pe care alcoolul și poftele lui îl vor face să le dorească, pentru a se lua cu mâinile de cap a doua zi de dimineață, descoperind că nimerise în pat cu rudele grosolane ale lui Oliver Hardy sau cu concurentele zănatice ale lui Bela Lugosi. Nu era cazul văduvei decanului, cu fața ei îmbujorată și placidă și pieptul îmbelșugat împodobit cu un colier enorm, de hiacint de Ceylon, mi s-a părut mie, sau de zirconiu imitând ca formă feliile de portocală, dar care ar fi putut să-i fie mamă (deși o mamă tânără) ageamiului său admirator cu gura spurcată.

Tupra, cu ceșcuța de cafea în mână, mă întrebase care era domeniul meu, respectând ad litteram norma de la Oxford potrivit căreia e de la sine înțeles că în acest oraș toată lumea are un domeniu specific în învățământ sau în cercetare, ori chiar numai în lăudăroșenie.

– N-am fost niciodată prea constant în ceea ce privește interesele profesionale, i-am răspuns, iar la Universitate n-am lucrat decât cu intermitențe, aproape din întâmplare. In urmă cu mulți ani am predat aici câteva cursuri, literatură spaniolă contemporană și traduceri, din perioada aceea îl cunosc pe Sir Peter, chiar dacă pe atunci nu prea ne frecventam; în schimb, l-am cunoscut mult mai bine pe profesorul Toby Rylands, cu care, după câte am auzit, ai studiat și dumneata.
Chipul Tau Maine 1 Febra Si Lance

 


Cartea Chipul tău, mâine 1. Febră și lance poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: