/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 10 iunie 2018: Turnul de abanos – John Fowles

David nu era prea convins și știa că fusese în intenția bătrânului să-l convingă. Bătrânul nu regreta nimic deadevăratelea; poate cel mult imposibilul, o altă viață. Cumva, trupul său mai emana ceva din elanul sexual de odinioară; nu dădea impresia să fi fost frumos în tinerețe, mai curând impetuos, un demon care se lua la harță cu monogamia. Și-l putea imagina refuzat de nenumărate ori, dar rămânând indiferent; îngrozitor de egoist la pat și nu numai, un tip imposibil – motiv de a crede în el. Acum chiar acei mulți care au refuzat să creadă în el nu mai sunt siguri; ajunsese în cele din urmă la celebritate, avere, femei, libertate de a fi ceea ce a fost totdeauna, purtând un nimb în jurul egoismului, o întreagă lume gata să-i accepte orice capriciu, restul lumii necontând, dincolo de marea împădurită. Lui David, înclinat să-și evalueze viața (ca și pictura) în termenii unui proces logic, evoluția viitoare depinzând de opțiunile prezente făcute cu inteligență, asta nu i se părea drept. Desigur, știa și el că piscul nu este cucerit cu cartea în mână, că întâmplarea și toate celelalte joacă un rol, așa cum pictura aleatorie sau de tip action constituiau, cel puțin teoretic, un sector important în interiorul spectrului artei moderne. Dar în mintea lui persista imaginea unui alpinist ultraechipat care, privind în sus, zărește ajuns pe culme un satir bătrân în papuci de casă ce râde satisfăcut că a dejucat bunul simț și toate calculele.

La ora unsprezece erau en route. Fetele mergeau în față, cu coșurile, pe o cărare de pădure; în urma lor, David cu bătrânul cărau un fotoliu pliant cu ramă de aluminiu – canapea portabilă pentru bătrâni senili, cum îl numea Breasley în silă – pe care Șoricel insistase să-l ia cu ei. Breasley ducea o haină împăturită pe braț; purta pe cap o pălărie de panama cu boruri largi veche și fantezistă; pășea cu amabilitate seniorială, îndreptând bastonul în direcția umbrelor, a luminilor, spre calitățile picturale ale perspectivelor din pădurea “lui”.

Vizita revenise la scopul inițial. Liniștea, curioasa absență a păsărilor – cum poate fi redată oare tăcerea în pictură? Ca și la teatru, observase oare David efectul unei scene goale?

David remarcă faptul că aceste lucruri puteau fi folosite în introducere: Oricine are norocul de a face o plimbare cu maestrul, nu, cu Henry Breasley, în pădurea atât de dragă lui din Paimpont, evocare încă puternică… ceața se spulberase, era surprinzător de cald, o căldură mai mult de august decât de septembrie, o zi fără pereche; nu puteai scrie așa ceva. Se bucura de bunele sentimente ale bătrânului, dându-și seama că botezul focului fusese doar o mască a binecuvântării. Importanța literaturii medievale bretone, chiar dacă evidentă în atmosferă, slabă la nivelul simbolismului din seria lucrărilor de la Coetminais, era acum fapt general acceptat, deși David nu a putut să stabilească măsura influenței nici cu Breasley. Se documentase înainte de a veni, dar acum se prefăcea că nu știe mare lucru; și descoperi că Breasley era mai citit și mai bun cunoscător în materie decât lăsase să se înțeleagă prin stilul lui laconic, grăbit.

Bătrânul explică, în felul său dezinvolt, pasiunea bruscă pentru legendele romantice din secolele doisprezece și treisprezece; misterul Insulei Britanice (“un fel de Nord sălbatic, cu cavaleri în loc de cowboy”) insinuându-se în toată Europa via Bretania franceză; interesul neașteptat pentru dragoste, aventură, magie, importanța pădurii cândva nesfârșite – ca cea prin care înaintau acum, Paimpont, cunoscută sub numele de Broceliande în ais-ul lui Chretien de Troyes, era un exemplu de matrice a acestor teme; evoluția grădinii închise din alte forme de artă medievală, fabuloasa căutare simbolizată de cavaler rătăcitori, domnițe răpite, balauri și vrăjitori, Tristan și Merlin și Lancelot…

– Aiureli! Spuse Breasley – spații, aici, acolo – știi și dumneata, David. Avem nevoie de ele. Inspiră, stimulează, asta este. Apoi trecu la Marie de France și Eliduc: Doamne, ce poveste frumoasă! Am citit-o de mai multe ori. Cum îl cheamă pe cabotinul acela elvețian, Jung, nu? Cam ce spunea el, arhetipuri și toate celelalte.

În fața lor, fetele s-au îndreptat spre o cărare laterală mai îngustă și mai umbroasă. Breasley și David erau la vreo zece metri în urmă. Bătrânul agită bastonul.

– Fetele astea! Două fete din Eliduc.

Începu să spună povestea. Narațiunea lui, în stil de stenogramă, de care poate era conștient, aducea mai mult cu o farsă gen Noel Coward decât cu o poveste tristă de amor medieval. De două ori David trebui să-și muște buzele ca să nu râdă. Nici cele două fete din față, Zurli – în bluză roșie, pantaloni negri și cizme de cauciuc – și Șoricel – într-un jerseu verde-închis (nu toate sutienele fuseseră aruncate în foc, observă David) și pantaloni pastel – nu contribuiau la poveste. Șoricel avusese dreptate, problema bătrânului era că nu se pricepea deloc la cuvinte. Dacă nu minimaliza, în orice caz distorsiona ceea ce dorea să descrie. Dacă te gândeai la cum ar fi reprezentat același lucru în pictură, diferența ar fi fost enormă. Pictura îl definea ca pe un om sensibil și complex, lucru negat de toate celelalte elemente de ordin exterior. Deși nu i – ar fi plăcut comparația, nu era departe de acei membri demodați ai Academiei Regale de Artă care se complăceau mai degrabă în rolul de stâlpi ai unei societăți apuse decât să reprezinte valorile unei arte serioase. Acesta trebuie să fi fost motivul exilului prelungit; probabil că bătrânul știa că în Anglia anilor ’70 un astfel de personaj nu ține. Aici era singurul loc unde-l putea juca. Firește, acestea erau lucruri pe care nu le putea scrie în studiu, dar care erau fascinante. Bătrânul, ca și pădurea, ascundea mistere de demult.

Fetele oprindu-se, le ajunseră din urmă. Se întrebau în ce loc să părăsească drumeagul pentru ca, traversând prin pădure, să ajungă la locul stabilit pentru picnic, pe malul eleșteului. Era pe undeva un semn cu vopsea roșie pe trunchiul unui stejar. Șoricel avea impresia că au trecut d&el, dar bătrânul știa că trebuie să-mai meargă – așa și era. La câteva zeci de metri au găsit stejarul și de acolo au luat-o în josul unei pante line printre copaci. Frunzișul de sub picioare se îngroșase și la orizont începuse să se zărească apa; după câteva minute au ajuns la marginea apei. Era mai curând un lac micuț decât un eleșteu, cu peste patru sute de metri până la malul celălalt, rotunjit în dreapta și în stânga, în mijlocul căruia se zbenguia un pâlc de rațe sălbatice. Pădurea străjuia de jur împrejur și nu se zărea nici o casă; apa, de un albastru delicat în lumina soarelui de septembrie, era lină ca oglinda. Locul, existent în două din picturile recente, îi dădea lui David impresia de deja vu. Era frumos și ca prin minune neîntinat. Se așezară în umbra vagă a unui brad solitar. Mulțumit că aduseseră fotoliul pliant, Breasley se așeză de cum îl montară și ridică picioarele, apoi ceru să i se înalțe puțin spătarul.

– Hai, voi două, jos chiloții și la baie!

Zurli aruncă o privire pe furiș înspre David, apoi în altă parte.

– Ne e jenă.

– Tu nu înoți, David? Mergi cu ele.

David aștepta un îndemn din partea lui Șoricel, dar ea stătea cu capul în jos căutând într-un coș. Se simți luat prin surprindere. Nimeni nu-i spusese nimic de înot.

– Poate… poate mai târziu.

– Vezi, spuse Zurli.

– Ești cumva la menstruație?

– Henry, pentru Dumnezeu!

– Draga mea, e om însurat, a mai văzut păsărici.

Șoricel se îndreptă de șale și se uită la David.

Cerea iertare și era ironică în același timp.

– Costumele de baie sunt imorale. Dacă le purtăm suntem și mai caraghioase. Un zâmbet îndreptat către bătrân îndulci sarcasmul cuvintelor.

– Bineînțeles, spuse David cu glas scăzut.

Întoarse privirea spre Zurli și îi propuse:

– Haide la promontoriu, Anne! Fundul este mai solid acolo. Luă un prosop și se îndepărtă. Dintre ele două, Zurli era mai timidă. Se uita înciudată la cei doi.

– Spre bucuria bătrânilor de la galerie.

Bătrânul chicoti, ea scoase limba la el, apoi luă un prosop și își urmă prietena.

– Stai jos, dragul meu. Te duce cu preșul. Rușinoasă, pe dracu’!

David se așeză în iarba plină de ace de brad. Avea impresia că scena fusese montată pentru a-i demonstra la ce erau supuse, deși întâmplarea din noaptea precedentă fusese destul de concludentă în acest sens. Se simțea tachinat, ținta unei conspirații, acum ele doreau să-l șocheze. Pe când fetele înaintau prin iarbă către capătul promontoriului îngust, lung de douăzeci de metri, rațele sălbatice țâșniră din mijlocul lacului și-și luară zborul pe o traiectorie curbă deasupra copacilor. Fetele se opriră aproape de capăt, iar Șoricel își trase tricoul peste cap, îl întoarse pe față, apoi îl lăsă pe jos și scoase și sutienul. Aruncând o privire pe deasupra luciului apei înspre cei doi bărbați, Zurli zvârli cizmele și lăsă în jos bretelele pantalonilor. Șoricel scoase chiloții o dată cu blugii pe care-i așeză lângă restul hainelor. Făcu câțiva pași spre apă și intră direct în lac. Cealaltă își dădu și ea jos pantalonii și bluza. Asta era tot ce avusese pe ea. Mergând spre apă, se roti spre cei doi cu brațele în aer, într-o poză tipică de stripteuză. Bătrânul tuși cu înțeles și împunse ușor cu bastonul brațul lui David. Așezat ca un sultan pe tron, contempla cele două tinere sclave, două trupuri goale, siluete calde, conturate din spate pe apa azurie, înaintând spre mijlocul lacului. Fundul apei cobora încet, dar Șoricel plonjă și se îndepărtă înotând craul cuminte, frumos. Cealaltă, mai ezitantă, înaintă în picioare, menajându-și ciuful încrețit deasupra apei; când se întinse ușor pe apă, alunecă timid înotând bras.

– Ce păcat că ești însurat! Spuse Breasley – nu le-ar strica un futai ca lumea.

Către sfârșitul dejunului David se simțea deja mai relaxat. S-a intimidat la început ca un caraghios. Dacă, de exemplu, Beth ar fi fost aici… înotau așa împreună în vacanță, căutau chiar plaje pustii, ea nu ar fi ezitat să meargă cu fetele.

Își revenise și datorită bătrânului, care trecuse la conversația lor când fetele începuseră să înoate și, ca un ultim gest de căință, îl provocase pe David să vorbească despre sine. A evitat să spună ce și cum picta, dar pe Breasley părea că-l interesează felul în care ajunsese la pictură, viața și condițiile familiale, Beth și copiii. I-a adresat chiar și o invitație: vino cândva cu Beth și cu puștoaicele, aș vrea să le întâlnesc, îmi plac fetițele… și David se bucură în vanitatea lui. Ceea ce, întâmplase după cină fusese, în contextul subiectelor mediale discutate la plimbare, un fel de probă din care el ieșise învingător. Se întrebase dacă succesul nu i se datora lui Șoricel. Probabil că ea-i spusese bătrânului direct câteva adevăruri, amintindu-i că celebritatea lui se afla cel puțin temporar în mâinile lui David.

Între timp fetele ieșiseră din apă, se șterseseră cu prosoapele și acum stăteau întinse la soare una lângă cealaltă pe promontoriu. Proba trecută de David fusese ca traversarea unui recif, ca un imens efort urmat de pătrunderea în apele liniștite, interioare ale unei lagune. Ecoul unei alte amintiri, de data aceasta a lui Gaugain; sânii cafenii și grădinile Edenului. Era interesant cum viața la Coet se compunea atât de firesc din asemenea momente, cumva mitice și atemporale. Din care contemporaneitatea lipsea. Un astfel de moment se ivi din nou. Fetele se ridicară. Ajunseseră la o hotărâre, după ce tot ezitaseră, ținând cont de limba ascuțită a bătrânului, dacă să afișeze pudoare sau nu, căci se întoarseră goale cum erau, cu hainele în mână, fără o stinghereală vizibilă, dar cu indiferența nenaturală a celor dintr-o colonie de nudiști.

Turnul De Abanos


Cartea Turnul de abanos – John Fowles poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: