Eram impresionat și din nou entuziasmat la gândul că, într-o zi, se vor face cercetări în acest sens și că astfel se va lărgi considerabil sfera posibilităților de vindecare în medicină.
– Ca să închidem capitolul despre sănătate, îmi spuse el, e interesant de știut că oamenii care cred în Dumnezeu și-și practică religia, oricare ar fi aceasta, în mod regulat, au o speranță de viață cu 29 la sută mai mare decât ceilalți.
– Știți? Nimic nu mă mai miră.
– Cum vă spuneam data trecută, nu putem judeca o credință dar putem să ne aplecăm asupra efectelor ei. De fapt, nimeni nu poate dovedi existența lui Dumnezeu dar știm că unul din efectele credinței în El este creșterea duratei de viață.
– Ei bine, poate am să merg din nou la biserică duminica!
– Nu sunt sigur că va avea vreun efect: contează credința nu comportamentul, chiar dacă ritualurile întrețin credința… De fapt, ce reprezintă acest medalion pe care-l purtați?
– Ăsta? am răspuns eu, arătând cruciulița hughenotă pe care o aveam la gât.
– Da.
– Mi-a dat-o tata, „ca să-mi poarte noroc”, spunea. Sunt foarte legat de ea căci o am de la el.
– Mulți oameni cred atât de tare în medalioanele lor purtătoare de noroc încât n-ar accepta să plece de-acasă fără ele. De altfel, nici nu i-aș sfătui s-o facă…
Iar aveam parte azi de mâncarea aceea lipicioasă. O priveam pe tânără cu un surâs galben în timp ce mă gândeam cum să mă eschivez fără să supăr pe nimeni.
– Sunteți foarte amabilă dar nu vreau să abuzez de ospitalitatea d-voastră.
– E o plăcere pentru noi să vă oferim ceva, spuse ea, spre disperarea mea.
M-am simțit obligat să accept.
– Bine, am să servesc puțin căci am mâncat foarte mult azi dimineață când am plecat.
Fata îmi întinse o farfurie, îl servi pe maestrul Samtyang apoi dispăru. Acesta observase încurcătura în care mă aflam și zâmbea larg. Se distra pe cinste!
– De ce ați mințit iarăși?
N-aveam să neg și să mă afund și mai adânc în minciună. De altfel, n-ar fi ajutat la nimic: omul ăsta îmi citea perfect gândurile.
– Ca să nu vă supăr spunându-vă că nu-mi place mâncarea voastră și că detest să mănânc „balinezește”, cu mâinile unse și lipicioase.
– Dacă nu pot înțelege asta și dacă mă supăr, e problema mea, nu a d-voastră!
– Cum?
– Nu mesajul e cel care poate supăra, ci felul în care este formulat și transmis. Dacă-i mulțumești celuilalt pentru intenția lui pozitivă, chiar dacă-l refuzi, nu-l superi. Iar dacă se supără înseamnă că e foarte susceptibil și atunci e problema lui, nu a d-voastră.
– Știți, cred că am procedat așa și pentru că era mai simplu decât să explic adevărul.
– În cazul ăsta vă păcăliți singur. Când nu le spuneți oamenilor adevărul, le creați tentația să vă răstălmăcească argumentele, ceea ce vă aduce în situația de a spune o nouă minciună. De altfel, așa s-a și întâmplat. În cele din urmă, vă vedeți constrâns să faceți ceva împotriva voinței d-voastră – adică să mâncați ceva ce nu vă place. Sunteți, în acest caz, de două ori penalizat.
– De două ori?
– Da, pentru că, înainte de toate, minciuna nu face bine. Generează energie negativă care se acumulează puțin câte puțin. Încercați adevărul. Veți vedea: vă eliberează și dintr-odată vă simțiți mai ușurat.
Ușurat era un cuvânt convingător, o promisiune de dorit când te aflai pe punctul de a te sufoca din cauza acestei mâncări păstoase și lipicioase.
– Apropo de adevăr, n-am urmat îndemnul d-voastră de ieri: n-am urcat muntele Skouwo.
– Nu mă surprinde.
– N-am avut chef așa că n-am făcut-o.
– Și cum vă simțiți când spuneți pur și simplu adevărul?
– Recunosc că e plăcut. E o senzație blândă, dulce.
– Foarte bine. Ați realizat celelalte sarcini pe care vi le-am încredințat?
– Da, am pus pe hârtie viziunea mea despre o viață ideală apoi am notat tot ce mă împiedică s-o transpun în practică.
Mi-am scos notițele și i-am citit descrierea vieții mele, așa cum o visam eu. Mă asculta în liniște și era plăcut să văd că cineva acordă atenție dorințelor mele, fără să le comenteze, fără să interfereze ca să mă combată, nici să sugereze ceva mai bun (după părerea lui). Îi auzisem de atâtea ori pe sabotorii de vise, pe cei care-ți spun „Dacă aș fi în locul tău, aș face mai degrabă… ” sau, și mai rău, cei care vă prezic consecințe negative: „Dacă faci asta, se va întâmpla… „.
Când am terminat, mă întrebă simplu, după un moment de tăcere:
– Cum știți că această viață vă va face fericit?
– O simt. Mi-am imaginat-o de multe ori și am avut aceeași senzație, aceeași satisfacție. Când îmi imaginez că trăiesc așa, nici nu-mi mai doresc altceva.
– Și când vă vedeți trăind acest fel de viață, există ceva deosebit ce ați putea pierde din viața d-voastră actuală?
– Nimic. Absolut nimic.
– Perfect. Înainte să intrăm în detalii aș vrea să știu care este motivul pentru care această viață pe care o descrieți nu este viața d-voastră actuală. Ce factori au făcut ca drumul d-voastră să fie total diferit de cel pe care ați fi dorit să-l urmați?
– Cred că, în general, n-am noroc. Ca să reușești în viață trebuie să ai noroc iar eu nu sunt prea norocos.
– Spuneați mai devreme că nu sunteți religios, spuse el râzând, dar sunteți superstițios! Eu nu cred în noroc. Cred că fiecare om întâlnește, pe parcursul existenței sale, numeroase oportunități de tot felul și că unii le văd și le folosesc iar alții, nu.
– Poate…
– S-a făcut o experiență foarte nostimă, recent, în Europa, dacă memoria mea e bună. Avea ca scop să pună la încercare voluntari dintre care unii se credeau norocoși iar alții, nu. Fiecăruia i se dădea un ziar în care trebuia să caute și să numere fotografiile publicate. După câteva pagini, într-un cadran destul de mare, scris cu majuscule îngroșate, aceștia citiră: „Inutil să mai numărați: în acest ziar sunt 46 de fotografii.” Cei ce se credeau norocoși s-au oprit cu toții după ce au citit acest mesaj. Au închis ziarul și i-au spus cercetătorului: „Sunt 46 de fotografii”. După părerea d-voastră, ce au făcut cei ce se credeau fără noroc?
– Nu știu… aș spune că au crezut că e o capcană și au continuat să numere până la sfârșit pentru a fi siguri că cifra e exactă?
– Nu. E adevărat că au continuat să numere până la sfârșitul ziarului dar când au fost întrebați de ce n-au ținut cont de cadran, au întrebat toți: „Un cadran? Care cadran?” Niciunul nu-l văzuse!
– Interesant, într-adevăr…
– Da. Eu sunt convins că aveți la fel de mult noroc ca toată lumea dar poate nu acordați atenție oportunităților care vi se oferă.
– E posibil.
Mă întrebam ce oportunități lăsasem să treacă în viața mea și care ar fi fost cursul ei dacă le-aș fi văzut și dacă aș fi profitat de ele.
– Bun, acum să reluăm diferitele elemente ale visului d-voastră.
– Elementul central este să-mi creez propriul studio de fotografii de nuntă.
– Foarte bine, dar spuneți-mi ce vă împiedică.
– De fapt, mi-e teamă că nu voi fi capabil să fac așa ceva, chiar dacă acest proiect mă atrage enorm.
– Cum știți că n-ați fi capabil?
– Simt. E atât de diferit de profesia mea actuală, de ceea ce obișnuiesc să fac. Poate că e o schimbare mult prea importantă și nu voi reuși.
– Dacă vă bazați doar pe o senzație atunci nu aveți cum să știți dacă e real sau doar o credință limitativă.
– Probabil.
– Știți cum începem să credem că nu suntem capabili să facem un lucru?
– Nu.
– Când există undeva o întrebare, adesea neformulată în mod conștient, la care nu avem răspuns.
– Nu vă pot urmări, nu înțeleg.
– De exemplu: dacă nu știți răspunde la întrebarea „Cum aș putea realiza, concret, acest proiect?” atunci ajungeți să gândiți „Nu sunt capabil să-l realizez”, ceea ce înseamnă o credință limitativă. Deci, vă pun eu această întrebare: cum ați proceda, ce ați întreprinde pentru ca acest proiect să se realizeze?
– Nu știu.
– Vedeți?! Cât timp nu veți fi răspuns la această întrebare, veți avea sentimentul că nu sunteți în stare să vă realizați visul.
– Înțeleg.
– Pentru a găsi răspunsul e nevoie să coborâți mai în profunzime, în detalii, căci, câtă vreme veți păstra o imagine globală a proiectului d-voastră, îl veți percepe ca pe ceva abstract, deci irealizabil.
– E adevărat, am emoții și sentimente legate de acest vis dar nici un plan de acțiune precis. Emoții pozitive când visez la rezultate, negative când mă gândesc să trec la fapte…
– Tocmai. Acum veți coborî acest proiect din visare și veți scrie sub formă de listă tot ce-ar trebui să faceți ca să-l realizați, notând la fiecare punct ceea ce știți face și ceea ce încă nu știți. E de-ajuns, apoi, să găsiți soluția pentru a vă însuși competențele care vă lipsesc.
– Sunt destul de multe de învățat, lucruri care-mi sunt azi complet străine. De exemplu, să știu gestiona ceea ce este, totuși, o mică întreprindere. N-am competențe comerciale și am nevoie de așa ceva pentru că va trebui să mă fac cunoscut și să-mi vând serviciile. Problema e că nu voi avea nici timpul, nici mijloacele financiare necesare ca să urmez cursuri de formare în acest domeniu.
– Bine, dar puteți apela la creativitatea d-voastră pentru a găsi alte soluții: nu e întotdeauna necesar să faci un curs ca să înveți ceva. Care sunt, de exemplu, persoanele din anturajul d-voastră susceptibile să aibă competențele care vă lipsesc și să vă învețe?
– Directorul meu se pricepe dar e exclus să-i vorbesc de asta.
– Cine ar mai fi?
– Fostul meu director de la școala unde am predat înainte.
– Perfect, veți putea să-i cereți să vă ajute.
– Nu… nu-l simt…
– De ce?
– Nu știu. Nu vreau să-l bat la cap cu problemele mele.
– De unde știți că prin asta „îl bateți la cap”? mă întrebă el, mirat, ca și când i-aș fi spus că eram un ghicitor capabil să știu dinainte ce vor gândi oamenii.
– Cu siguranță nu va avea chef să-și piardă timpul ca să ajute pe cineva care nici măcar nu-i este apropiat sau membru al familiei.
– Dacă ați fi d-voastră în locul lui n-ați ajuta pe cineva care vă cere un sfat referitor la profesia d-voastră?
– Ba da! Ba da, bineînțeles!
M-a privit în ochi.
– Și atunci, de ce anume vă e frică? mă întrebă el cu o infinită blândețe.
Am avut, încă o dată, sentimentul că-și punea degetul exact acolo unde trebuia, atât de precis încât nu era nevoie să apese, ca efectul să se producă. Cuvântul „frică” producea un efect deosebit în sufletul meu. Câteva momente, ecoul lui răsună ca un gong în cutia mea toracică, un gong ale cărui vibrații coborau adânc în meandrele personalității mele. Ceea ce ieși apoi la suprafață îmi apăru, în acele momente, ca o evidență:
– Mi-e teamă să nu fiu respins, așa că prefer să nu-mi asum riscul.
Doar gândindu-mă la așa ceva și simțeam rușinea care m-ar cuprinde dacă fostul meu șef m-ar trimite să-mi văd de treabă.
Cartea Omul care voia să fie fericit poate fi achiziționată de la: