Mica lor înfruntare acționă ca un duș rece asupra mea. Dintr-odată, mi-am dat seama că o expuneam pe Mati la lucruri despre care n-ar fi trebuit să știe.
– Mati, am început să vorbesc repede, mânată de urgența pe care pulsațiile ceasului mi-o imprimau în carne, trebuie să fug… Vorbim mai târziu.
O împingeam spre ieșire, ignorând faptul că arunca priviri siderate, peste umărul meu, la salvatoremii ce se ucideau din priviri.
– Lasă-i pe ăștia doi. Au scăpat de curând de la balamuc. La propriu, am adăugat, văzând că uimirea i se mutase asupra mea. Se droghează. Fumează etnobotanice la greu. Le…
N-am mai apucat să adaug nimic, fiindcă amica mea s-a prăbușit la pământ, iar în locul lăsat liber de ea, s-a ivit silueta prelungă a lui Abel.
– Trebuie să ne grăbim. Am de recuperat timpul pierdut prin Purgatoriu și de procurat suflete pentru Lucifer. Poate mă iartă pentru mica mea rătăcire. Hai!
– Ce i-ai făcut? m-am speriat eu.
– Nimic. Când își va reveni, va fi convinsă că a visat.
– Pe bune? Și va uita de tine? interveni Ama. Ia, fă-mi și mie ce i-ai făcut ei.
– Ea îmi este indiferentă. Pe tine te urăsc, trânti dracul cu răceală. Nu ți-aș face un astfel de bine.
Ama intenționase doar să-l șfichiuiască puțin cu sarcasmul ei, dar obținuse mai mult decât negociase. Am văzut-o cum s-a strâns ca un covrig, de parcă i s-ar fi făcut frig dintr-odată. Dar nu zăbovi prea mult în starea aceea. Ridică privirea din pământ, fixându-l cu hotărâre pe drac, apoi se repezi la el și, cu totul neașteptat, îi trase un pumn în stomac. Luat prin surprindere, Abel se aplecă în față, cu ambele mâini împreunate în zona burții, o adevărată invitație pentru înger să-i mai ardă încă o lovitură în falcă.
– De ce mă urăști? Hă? Spune! reuși ea să îngaime printre reprize de respirație șuierătoare. De ce, tâmpitule? Din cauza mea ne aflăm amândoi aici, legați fără putință de scăpare sau din cauza ta?
O dâră de sânge îi desena zăludului o urmă subțirică de la buze până sub bărbie.
Priveam la scena din fața mea, pendulând când la salvatoremi, când la Mati cea leșinată. Poate că ar fi trebuit să intervin între nebunii ăia doi și s-o duc pe vecina mea în apartamentul ei. Poate! În schimb, am șoptit comanda de invizibilitate, simțindu-mă ca o hoață ce le răpea însoțitorilor mei un drept câștigat cu multă suferință. Nu aveam de ales însă. Nu se puteau concentra la nimic, gândul le era doar la răfuială, și îi durea fix în cot de faptul că, la păruielile lor verbale și acum, mai nou, fizice, asistau martori față de care existența lor nu trebuia dezvăluită.
Mati începea să dea semne că se trezește. Gemea, iar degetele mâinilor îi zvâcneau ușor.
– Ama! am strigat.
Auzindu-mi vocea, îngerul s-a întors spre mine. Dacă timpul mi-ar fi permis, mi-aș fi îngăduit câteva secunde de șoc. Gura îi era schimonosită într-un rictus tensionat, iar ochii îi deveniseră tulburi. Descleștă pumnii, ridică din sprâncene de parcă abia atunci ar fi realizat starea deplorabilă în care se bălăcea, buzele se depărtară pentru a-i permite să inspire mai mult aer deodată, și când expiră, alungă o bună parte din răul ce-i cotropise angelica ființă.
– Pfui! făcu, scuturându-se ca un cățel. Pentru o clipă…
– Ajută-mă s-o duc pe Mati la ea, am întrerupt-o.
– Trebuie să mă faci vizibilă, mi-a amintit.
– Dac-o faci pe ea…, se amestecă Abel.
Erau ca doi copii geloși. Nu suportau ca unul dintre ei să primească mai multă atenție decât altul.
Am scos un icnet exasperat, i-am atenționat pe mutește, ridicând degetul arătător și agitându-l amenințător de câteva ori, apoi i-am făcut vizibili și i-am zorit să mă ajute.
Am apucat cheia apartamentului vecin din bolul în care o țineam, i-am aruncat-o Amei, iar eu m-am repezit și am ridicat-o pe Mati pe brațe.
– Stai! mă opri bruneta când am vrut să ies. Să nu fie careva pe scări sau pe hol. Imaginează-ți! Să te vadă că o cari așa!
Am aprobat din cap. Ceasul mi se încinsese la încheietură, iar impulsurile pe care mi le trimitea în trup îmi dădeau o stare de neliniște cum nu mai simțisem niciodată la debutul unei misiuni.
Mintea omului funcționează după niște norme care, cel puțin pentru neinițiați, nu au nicio logică. Nu pot să-mi explic de ce, la vederea pereților zugrăviți până pe la jumătatea înălțimii lor cu vopsea verde, scorojită din loc în loc, un tremur violent mi-a slăbit tăria, și abia m-am abținut să nu mă retrag din nou în apartament, ca un animal speriat de moarte. Mirosul obișnuit al locului, de vechi, praf și arome de tocăniță, îmi părea atât de străin că, pentru o clipă, mi-a străfulgerat prin cap năstrușnica idee că nimic din ce mi se întâmpla acum nu era real, că totul era un vis – un coșmar, mai bine zis! – și că nu trebuia decât să aștept până la trezire.
Cartea Diabolic: Am murit, din fericire 5 poate fi achiziționată de la: