/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 1 ianuarie 2018: Moștenirea – Christopher Paolini

În fața sa, Arya și ceilalți războinici vardeni tușeau și se frecau la ochi cu palmele. Mulți erau încovoiați, de parcă s-ar fi așteptat la o lovitură; alții priveau cu gura căscată la fațada distrusă a fortăreței. Molozul din clădire se revărsa până în mijlocul curții, acoperind mozaicul. Două încăperi și jumătate de la cel de-al doilea cat al fortăreței și una de la cel de-al treilea (odaia în care magicianul murise într-un mod atât de violent) rămăseseră expuse în fața stihiilor. Camerele și mobilierul din ele păreau murdare și destul de sărăcăcioase în lumina soarelui. Înăuntru, vreo șase soldați înarmați cu arbalete se trăgeau înapoi de la prăpastia care se căsca acum la picioarele lor. Împingându-se și îmbrâncindu-se, se grăbiră să treacă prin ușile din capătul camerelor și dispărură în interiorul fortăreței.Eragon încercă să ghicească greutatea unui bloc de piatră din grămada de dărâmături; avea probabil câteva sute de kilograme. Dacă el, Saphira și elfii ar fi acționat împreună, era sigur că ar fi izbutit să miște pietrele cu ajutorul magiei, dar strădania i-ar fi stors de vlagă, lăsându-i vulnerabili. Pe deasupra, le-ar fi luat mult prea mult timp. Pentru o clipă, Eragon se gândi la Glaedr – dragonul auriu era mai mult decât capabil să ridice tot mormanul deodată – însă trebuia să se grăbească și i-ar fi luat prea mult timp să aducă miezul inimii lui Glaedr. În orice caz, Eragon nici măcar nu știa dacă l-ar putea convinge pe Glaedr să îi vorbească, și cu atât mai puțin dacă acesta l-ar ajuta să îi salveze pe Roran și pe ceilalți oameni.
Atunci Eragon își aduse aminte cum arăta Roran înainte ca potopul de piatră și de praf să îl acopere, stând sub streașină de la ușa fortăreței. Tresări, dându-și seama ce avea de făcut.

– Saphira, ajută-i! strigă el, azvârlindu-și scutul din mână și repezindu-se înainte.

În spatele său, o auzi pe Arya rostind ceva în limba străveche – o formulă scurtă care ar fi putut să fie „Ascunde asta!” Apoi ea îl ajunse din urmă, alergând cu sabia în mână, gata de luptă.

Când ajunse la baza mormanului de dărâmături, Eragon sări cât putu de sus. Ateriza cu un singur picior pe panta formată din bolovani și apoi sări din nou, țopăind dintr-un loc în altul ca o capră de munte ce se cațără printr-o strungă. Ştia că riscă să clatine bolovanii, dar cea mai iute cale de a ajunge la destinație era să se urce pe morman.

Cu un ultim salt, Eragon trecu de marginea celui de-al doilea cat, apoi țâșni prin cameră. Împinse ușa din fața sa atât de tare, încât rupse clanța și balamalele și o făcu să se izbească de peretele holului, crăpând scândurile de stejar masiv.
Eragon țâșni pe hol. Pașii și răsuflarea sa i se păreau nefiresc de înăbușite, de parcă ar fi avut urechile înfundate cu apă.

Încetini când se apropie de o ușă deschisă. Prin ea văzu un cabinet cu cinci oameni înarmați care arătau spre o hartă și se certau. Niciunul dintre ei nu îl observă.

Alergă mai departe.

Dădu colțul și se izbi de un soldat ce mergea în direcția opusă. Eragon văzu stele verzi când se lovi cu fruntea de scutul omului. Se agăță de soldat și amândoi se clătinară înainte și înapoi pe hol, ca niște dansatori beți.

Soldatul blestemă, încercând să își recapete echilibrul.

– Ce naiba ai, ticălos de… rosti el, după care văzu chipul lui Eragon și făcu ochii mari. Tu!

Eragon îl lovi cu pumnul drept în burtă, chiar sub coaste. Lovitura îl săltă pe soldat de pe podea și îl izbi de tavan.

– Eu, încuviință Eragon, în timp ce omul cădea pe podea, neînsuflețit. Eragon porni mai departe pe hol. Pulsul său deja accelerat părea să se fi dublat de când intrase în fortăreață; simțea cum inima îi zvâcnește, gata-gata să-i iasă din piept.

„Unde-o fi?” se gândi el, înnebunit, uitându-se printr-o altă ușă care dădea într-o cameră pustie.

În cele din urmă, la capătul unui culoar prăfuit, zări o scară în spirală. Sări câte cinci trepte deodată, fără să-i pese de siguranța sa, și coborî la primul cat, oprindu-se doar cât să dea la o parte un arcaș nedumerit. La capătul treptelor, ieși într-o încăpere înaltă ce îi aminti de catedrala din Dras-Leona. Se răsuci, culegând frânturi de imagini: scuturi, arme și flamuri roșii atârnate de pereți, ferestre înguste aproape de tavan, făclii înălțate pe suporturi de fier forjat, vetre fără foc, mese lungi înălțate pe postamente, înșiruite de-o parte și de alta a sălii, și o platformă înălțată în capătul încăperii, unde un bărbat bărbos, înveșmântat într-o robă stătea în fața unui jilț cu spătar înalt. Eragon se afla în sala cea mare a castelului, în dreapta sa, între el și ușile care duceau la intrarea în fortăreață, se afla un contingent de vreo cincizeci de soldați. Stofa aurie a tunicilor lor sclipi când tresăriră, surprinși.

– Omorâți-l! ordonă omul în robă, părând mai degrabă speriat decât impunător. Cine îl omoară va primi a treia parte din averea mea! Vă jur!

O frustrare teribilă îl cuprinse pe Eragon când își dădu seama că avea să fie din nou întârziat. Își smulse sabia din teacă, o ridică deasupra capului și strigă:

– Brisingr!

Cu un suflu de aer, un cocon de flăcări albastre și palide învălui tăișul până la vârf. Focul dogoritor îi încălzi mâna, brațul și o parte din față. Apoi Eragon își coborî privirea către soldați și mârâi:

– Ștergeți-o!

Soldații șovăiră o clipă, după care se întoarseră și fugiră.

Eragon se repezi înainte, nebăgându-i în seamă pe întârziații panicați, pe care-i putea lovi cu sabia sa arzândă. Un om se împiedică și căzu în fața lui; Eragon sări peste soldat, fără să-i atingă măcar panașul coifului.

Curentul de aer stârnit de trecerea lui Eragon trase flăcările din lamă, făcându-le să se lungească în spatele sabiei precum coama unui cal în galop.

Aplecându-și umerii, Eragon se năpusti prin ușa dublă de la intrarea în sala cea mare. Ţâșni printr-o încăpere lungă și largă, mărginită de odăi pline de soldați – cât și de roți zimțate, scripeți și alte mecanisme folosite la ridicarea și coborârea porților fortăreței – și apoi se repezi cu toată forța în bariera-ghilotină care bloca drumul spre locul în care se aflase Roran când se prăbușise zidul fortăreței.

Grilajul de fier se îndoi când Eragon se izbi în el, însă fără să se frângă.

Se trase un pas înapoi.

Își concentra energia strânsă în diamantele centurii sale – centura lui Beloth cel înțelept – și în Brisingr, golind nestematele de încărcătura lor prețioasă pentru a încinge sabia până la un nivel aproape insuportabil. Scăpă un strigăt când își trase înapoi brațul și lovi în bariera-ghilotină. Scântei portocalii și galbene săriră pe el, arzându-i mănușile și tunica și înțepându-i pielea expusă. O picătură de fier topit îi căzu sfârâind pe vârful cizmei. O scutură cu o smucitură din gleznă.

Făcu trei tăieturi, și o parte din bariera-ghilotină, de mărimea unui om, căzu în interior. Capetele retezate ale grilajului străluciră alb incandescent, luminând toată zona dimprejur cu lucirea lor domoală.

Eragon lăsă să se stingă văpăile ce se ridicau din Brisingr când trecu prin deschizătura pe care o crease.

Întâi la stânga, apoi la dreapta, apoi din nou la stânga – alergă pe culoarele care își schimbau direcția conform unui plan întortocheat, menit să încetinească înaintarea trupelor, dacă acestea ar fi izbutit să pătrundă în fortăreață.

Când dădu ultimul colț, Eragon își văzu în sfârșit destinația: vestibulul plin de moloz. Chiar și cu vederea sa de elf, nu putu distinge în întuneric decât siluetele cele mai mari, căci pietrele căzute stinseseră făcliile de pe pereți. Auzi zgomotul înfundat al unei încăierări, de parcă o fiară greoaie ar fi cotrobăit prin dărâmături.

– Naina, rosti Eragon.

O lumină albastră se ivi de nicăieri, luminând locul. Iar în fața lui, plin de praf, sânge, cenușă și sudoare, cu dinții rânjiți într-un mârâit fioros, apăru Roran, luptându-se cu un soldat peste leșurile altor doi.

Soldatul tresări din pricina strălucirii neașteptate, iar Roran profită de neatenția omului ca să îl îngenuncheze, după care înșfacă pumnalul soldatului de la cingătoare și i-l împlântă sub bărbie.

Soldatul zvâcni de două ori, apoi rămase nemișcat.

Gâfâind, Roran se ridică de pe cadavru, cu sânge picurându-i din degete. Se uită la Eragon cu o privire ciudat de sticloasă.

– Era și timpul să… apucă să spună, înainte de a-și da ochii peste cap și a leșina.

Umbre la orizont.

Ca să îl poată prinde pe Roran înainte ca acesta să cadă pe podea, Eragon fu nevoit să își arunce sabia, ceea ce nu prea voia să facă. Totuși, își desfăcu palma și sabia zăngăni pe piatră, chiar când Roran se lăsă cu toată greutatea lui în brațele sale.

– Este rănit grav? întrebă Arya.

Eragon tresări, surprins să vadă că ea și cu Blodhgarm stăteau lângă el.

– Nu cred. Îl plesni peste față de câteva ori pe Roran, întinzându-i praful pe piele. În lumina palidă, ca de gheață, a vrăjii lui Eragon, Roran părea tras la față, cu ochii încadrați de umbre adânci și cu buzele vineții, de parcă ar fi fost pătate cu suc de afine. Hai, trezește-te!

După câteva secunde, pleoapele lui Roran se zbătură; le deschise și se uită la Eragon, fără îndoială confuz. Eragon simți o ușurare atât de puternică, încât aceasta părea palpabilă.

– Ți-ai pierdut cunoștința câteva clipe, îi explică el.

– A…

„Este viu!” îi transmise Eragon Saphirei, riscând un scurt moment de contact.

Plăcerea ei fu evidentă. „Bine. Eu o să rămân aici și o să-i ajut pe elfi să mute bolovanii de lângă clădire. Dacă ai nevoie de mine, strigă, iar eu voi găsi o cale de a ajunge la tine.”

Zalele lui Roran zornăiră când Eragon îl sprijini ca să poată sta în picioare.

 

Mostenirea

Mostenirea

 


Cartea Mostenirea poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: