Higgins, ultimul vlăstar al unei familii ilustre, căzute în uitare însă, cu care Regatul Unit și restul lumii ar fi putut să se mândrească, își inspecta domeniul în timpul plimbării de dimineață. Locuința familiei Higgins era situată într-un sătuc din regiunea Gloucestershire, la nord de Londra. Purta numele subtil de The Slaughterers, „Asasinii”, ceea ce ar fi putut părea la limita cuviinței pentru un fost inspector-șef de la Scotland Yard. Dar de multă vreme nu se mai aflau criminali în acel loc mirific.
Higgins se pensionase anticipat, afirmând că weekendurile nu-i mai ajung să-și cultive trandafirii, să taie lemne, să-și îngrijească peluza și să citească marii autori. Viața modernă, cu agitația inerentă tot mai accentuată, nu-i plăcea deloc. Necrezând în reîncarnare, Higgins se temea că propria viață constituia limitele existenței sale. Astfel, hotărî să profite de timpul care-i mai rămăsese de trăit pe pământul strămoșilor săi.
Străbătu un podeț de lemn ce traversa râulețul Eye, care curgea prin fața casei sale, fără îndoială cea mai frumoasă bijuterie arhitectonică din Slaughter-le-bas. Cum să nu fii vrăjit de zidul de pietre albe care încadra un portic susținut pe două coloane, ferestre cu ochiuri în stilul secolului al XVIII-lea, ce punctau cele două etaje, dispuse potrivit Numărului de Aur, cu acoperișul de ardezie având reflexii cenușii, cu înaltele șemineuri din piatră? Cum să nu te bucuri de prezența liniștitoare a stejarilor centenari, de murmurul discret al apei, de trilul coțofanelor și al măcăleandrului? The Slaughterers era paradisul pentru Higgins.
Intră în casă fără să facă zgomot, pentru a nu fi surprins de Mary, guvernanta sa, o femeie robustă cam de șaizeci de ani.
De talie medie, mai degrabă slab, cu părul negru, cu o mustață cenușie, cu tâmplele grizonate, având un aer binevoitor, dar o privire răutăcioasă și necruțătoare, Higgins părea lent. Însă avea darul să se miște fără să fie auzit. Născut în zodia pisicii, potrivit astrologiei orientale, avea calități de felină.
Își dădu jos pardesiul impermeabil cu nasturi de lemn și se așeză confortabil în fotoliul de familie care scârțâi discret. Ediția din Times era chiar lângă el, pe o masă joasă din lemn de santal, cu picioare stil elefant, un suvenir din Indii. Higgins răsfoi consternat ziarul. Lucrul de care se temea se întâmplase încă o dată. Mary îi luase din nou ultima pagină pentru a o citi înaintea lui și o pusese apoi la loc, crezând că el n-o să-și dea seama. Totuși el era abonatul, nu ea. El plătea să citească știrile intacte.
Preferând să uite incidentul, Higgins parcurse articolele din Times, singura lui sursă de informare. Nu avea niciun pic de încredere în audio-vizual. Războaie, întrevederi diplomatice fără rezultat, criză industrială, Anglia învinsă la fotbal, cacao în cădere liberă la bursă… Totul mergea prost.
Știrea care neliniștea deja întreaga țară de opt zile făcea vâlvă în continuare. Asasinarea lui Frances Mortimer era considerată crima cea mai misterioasă a secolului. Ziarele, ținând seama de prezența mai mult decât surprinzătoare a unei mumii, scriau despre o moarte ritualică. Se vorbea din nou de răzbunarea faraonilor și de nenumăratele victime ale blestemului lui Tutankamon. Frumusețea victimei, seducătoarea doamnă Mortimer, nu făcea decât să accentueze emoția generată de comiterea acelei crime odioase. Evident, profesia soțului, Sir John Arthur Mortimer, binecunoscut egiptolog, nu era străină de acel act abominabil. Dar ce explicație să i se dea acelei ciudate și macabre crime? Ce individ dezaxat împinsese răutatea până într-acolo? De ce să o omoare? Din fericire, Scotland Yard-ul era pe urmele unui suspect. Superintendentul Scott Marlow anunțase o conferință de presă peste două zile. Arestarea vinovatului era iminentă. Higgins închise ziarul, ușor indignat. Nici măcar mumiilor nu li se dădea dreptul la odihnă veșnică.
Higgins savură atmosfera calmă a casei sale, moliciunea covoarelor din Iran, căldura lambriurilor de lemn, lumina focului care dansa în șemineu. Nu-i plăcea nimic mai mult decât ploaia și ceața care îl invitau să se retragă pentru a se bucura de lumea sa interioară.
La ora 09.17, ca în fiecare dimineață, Mary apăru în salon, aducând ceaiul. Era ora sa de odihnă. Refuzase întotdeauna să asculte de clopoțelul pe care îl considera învechit. O guvernantă nu era o servitoare. Boscorodi ceva și umplu o ceașcă pe care o așeză pe masa joasă, apoi își ocupă locul.
La șaptezeci de ani, Mary se ținea bine și vedea la fel de bine. Trecuse prin două războaie mondiale și păstra impecabil casa, trăindu-și viața cu încrederea imperturbabilă a celor care cred în Dumnezeu și în Anglia.
Higgins nu îndrăznise niciodată să-i mărturisească adevărul: detesta ceaiul.
Înălțându-și gâtul, verifica de fiecare dată ca Mary să nu fie prin preajmă, înainte să scape de el. Și acum, cu un gest prompt și precis, vărsă conținutul din ceașca sa într-un ghiveci de aucuba. Planta ajunsese de plâns, și el nu înțelegea de ce guvernanta se încăpățâna să o îngrijească.
Higgins se îndreptă spre bucătăria privată, amenajată în aripa de nord a casei. În cuptor se cocea pe îndelete o plăcintă cu somon, o specialitate de-a sa. O sonerie discretă îl anunță pe Higgins că mâncarea era gata. Opri cuptorul, deschise ușiță vitrată și așeză minunata gustare pe o farfurie de porțelan de Sevres. Nici nu fu nevoie ca Higgins să-l cheme, pentru că, trecând prin deschizătura ușii, un motan superb, de rasă siameză, răspunzând la numele glorios de Trafalgar, intră cu demnitate. După ce se gudură de două ori pe lângă piciorul stâng al stăpânului și sclavului său deopotrivă, o zbughi pofticios spre plăcintă. Higgins respiră ușurat. Se temea că acea rețetă o să-i displacă lui Trafalgar.
Venise ora să o cerceteze de aproape pe Marie-Charlotte, o nouă specie de trandafir australian pe care Higgins voia să o altoiască pe o specie clasică Regina Victoria. Spera să obțină un galben inedit. Ieșind din bucătărie, o zări pe Mary cu un pămătuf de șters praful în mână.
– Telefonul, mormăi ea.
Higgins se opusese cu strășnicie intruziunii dăunătoare a televiziunii, a telefonului mobil, a calculatorului și a altor aparate destinate să perturbe liniștea unui cămin. Pentru că Mary combătuse acea atitudine retrogradă, Higgins acceptase un compromis; căminul său putea fi legat de restul lumii printr-un telefon, cu condiția ca aparatul să fie instalat în bucătăria guvernantei.
– Pentru mine?
Mary nu răspunse. Dacă îl anunțase amabil pe fostul inspector-șef că primise un telefon, nu era evident că apelul era pentru el? În acest caz, Higgins avea drept de vizită în bucătăria lui Mary. În trecere, verifică produsele folosite. Sarea era întotdeauna marină, nerafinată, și zahărul, de trestie roșie. Friptura de vită cu mentă bolborosea alarmant în cuptor, de aceea o încercă.
– Higgins la telefon.
– Aici Scott Marlow. Vă deranjez?
– Felicitările mele pentru strălucita anchetă, domnule superintendent!
Urmă un moment de tăcere.
– N-aș vrea să vă supăr, dar aș dori să vă cer un sfat, continuă superintendentul, cu o voce stânjenită.
– Sper că nu de natură profesională.
– Ba da.
– Știți probabil că am ieșit la pensie, dragul meu Marlow.
– Îmi pare rău de deranj, domnule Higgins, dar sfatul dumneavoastră mi-ar fi de mare ajutor.
Stânjenelii inerente i se adăugă neliniștea.
– Vă rog să mă ajutați, continuă superintendentul.
– Un simplu sfat, de acord?
– Mulțumesc în avans, domnule Higgins! Când credeți că puteți veni la Londra?
– Poate în vreo două săptămâni.
Marlow tuși.
– Mâine e bine?
– Este atât de urgent?
– Mi-e teamă că da.
Cartea Crima Mumiei poate fi achiziționată de la: