"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 30 decembrie 2017: Cercul asasinilor – Brad Meltzer

Telefonul începe să sune la 7:02 dimineața următoare. Nu răspund. E doar un semnal – semnalul de dimineață pe care mi-l dă tipul cu care merg la serviciu, prin care-mi spune că, până la sosirea lui, am douăzeci și patru de minute începând din acest moment. Dar când telefonul se oprește din sunat se declanșează alarma ceasului deșteptător. Asta așa, în caz că telefonul de trezire nu-și îndeplinește menirea.

Am două surori, una dintre ele locuind în regiunea D.C., și acesta este motivul pentru care, în loc să mă trezească în zgomot de sonerie, îmi dă deșteptarea radioul care se deschide brusc cu o voce de robot anunțând „… treizeci la sută șanse de ninsoare. Minus șase grade. Parțial înnorat până după-amiază”.

Este prognoza meteo guvernamentală oficială de la NOAA – National Oceanic and Atmospheric Administration – unde soră-mea Lesley lucrează de un an și jumătate, studiind mareele și vremea și scriind uneori datele pe care le anunță vocea ca de robot. Și da, știu că nu poate fi vorba de prea mult „scris” când trebuie spus că e „parțial înnorat până după-amiază”. Și da, aș prefera să mă trezesc cu muzică sau în zgomotul unei sonerii. Dar e vorba de sora mea. Lesley a scris asta. Sigur că o susțin.

În timp ce omul-robot îmi spune și restul prognozei, arunc așternuturile de pe mine și-mi plec capul. Mama obișnuia să ne pună să spunem o rugăciune în fiecare dimineață. Am rezistat așa până în gimnaziu, dar chiar și atunci m-a învățat să nu-mi încep niciodată ziua fără să fiu recunoscător pentru ceva. Pentru orice. Ca o simplă reamintire a locului pe care îl avem în lume.

Închizând ochii, mă gândesc la… ăăăă… încerc să-mi spun că e bine că măcar Orlando se odihnește acum în pace. Și că mă bucur că am avut șansa să îl cunosc. Dar când vine vorba despre lucrurile pentru care sunt recunoscător… oricât de mult mă gândesc la Orlando… nu mă pot împiedica să nu văd în fața ochilor acea imagine de la sosirea lui Clementine de ieri – acea căldură și siguranță pe care le afișează cu tot atâta ușurință și dexteritate ca și inelele de pe degete și piercing-ul din nas. Dar chiar și mai memorabilă este figura ei fragilă, îngrozită, pe care nu voia să o văd eu în timp ce se ghemuia în spatele meu printre rafturi. Și asta, nu pentru că era timidă. Sau jenată. Pur și simplu, mă proteja de acea privire. Mă scutea de durerea pe care i-o provoca ei ceea ce crede ea că devenise viața ei.

Eu ajut oameni în fiecare zi. Și desigur, încerc să-mi spun că tot asta fac și acum – încerc doar să fiu un bun prieten și nimic din toate astea nu are de-a face cu propriile mele nevoi, sau cu ceea ce s-a întâmplat cu Iris, sau cu faptul că asta e prima dimineață de un an încoace în care m-am sculat fără ca primul lucru pe care îl fac să fie să mă uit la sticluța de parfum a lui Iris pe care încă nu am fost în stare să o arunc. Îmi spun chiar că e ridicol de evident că încerc să-mi umplu golurile propriei vieți cu sentimente vechi, imaginare. Dar adevărul este că cea mai mare amenințare pentru fericirea Clementinei nu este adevărul în legătură cu tatăl ei, ci faptul că, la fel ca mine, apare și ea pe caseta video înregistrată în timp ce eram în SCIF.

Caseta lipsește în continuare. Dar chiar și fără autopsie, eu știu de ce a murit Orlando. Lista cu cine urmează este foarte scurtă.

Având în vedere această concluzie, nu mai pierd niciun moment și-ncep să mă pregătesc. Patru minute și jumătate la duș. Șapte minute pentru bărbierit, spălat pe dinți și restul.

„Ping”, se aude computerul meu, de pe masa din bucătărie de la parter unde-mi țin laptopul care înregistrează toată dimineața ofertele de pe eBay. Casa mea nu e mare. Nu e scumpă. Și este în Rockville, Maryland, în loc să fie în D.C.

Dar e a mea. Primul lucru important pe care l-am cumpărat după aproape o sută de nunți, plus doi ani de afaceri pe eBay în timpul liber și de economii din salariul meu de funcționar guvernamental.

Al doilea lucru de valoare pe care l-am cumpărat a fost inelul de logodnă.

De atunci încoace nu am reușit încă să mă redresez financiar.

De fapt, în timp ce cobor treptele acoperite, de la prima la ultima, cu o mochetă bej, mă uit la duzina de cărți poștale aliniate pe perete. Fiecare dintre ele înfățișează Statuia Libertății fotografiată alb-negru între 1901 și 1903. Pe rândul de dedesubt, un alt șir – fotografii alb-negru cu stadioane de baseball la începutul anilor 1900. Și mai sunt și alte grămezi de vederi peste tot în bucătărie: în fața blatului (fotografii cu vechi zeppeline germane), pe cuptorul cu microunde (fotografii cu trenuri cu aburi), pe frigider (grămezi separate pentru câini, pisici, și o mulțime de automobile vechi) și chiar pe fotoliul portocaliu-strălucitor din anii ’60 pe care l-am luat din piața de vechituri din Georgetown și pe care l-am folosit ca principal loc de stat din casă (fiecare grămadă înfățișând un alt exponat de la Expoziția Pan-Am din 1901 din Buffalo, New York, incluzând o grămadă mare cu parada cămilelor).

Pentru oricine altcineva, toate astea reprezintă niște fleacuri care-mi aglomerează casa. Pentru mine este modul în care lumea obișnuia să comunice în vechime: prin cărți poștale.

Cercul Asasinilor

 


Cartea Cercul asasinilor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: