Fragmentul zilei – 1 martie 2020: Amn3zia – Cristina Lincu

Marți, prima zi

Ana Moscăianu își târa de mână copii, cu smucituri scurte. Era nervoasă. Părăsise pentru câteva zile Bucureștiul pentru a veni la Constanța, pe care o prefera oricărei alte stațiuni de pe litoral, deși nu știa de ce. Ce știa, însă, cu siguranță, era că iubea marea și, deși ar fi trebuit să se bucure că, în sfârșit, își rupsese din timp – și din bani – pentru a respira aerul și liniștea, continua să fie încordată.

Undeva, departe, pe un fundal pe care îl confunda cu decorul, auzea un sunet ca un bâzâit continuu, sâcâitor, iar realitatea părea că-și pierde, din când în când, din coerență. Lunile în care gemenii nu mai conteneau din plâns îi rămăseseră adânc întipărite în minte. Ana nu putuse să se detașeze cu totul de acea perioadă. Slavă cerului, trecuse.

Gemenii aveau trei ani acum, se făcuseră frumușei, fată și băiat, așa cum își dorise de la prima ecografie când aflase, fără surpriză, că-i va avea. Deși în familia ei, din câte știa ea, nu existaseră gemeni, se aștepta ca sarcina ei să fie dublă, și asta din pricina unui vis care revenea mereu  în nopțile ei. Îl avea de ani de zile și până la urmă îi devenise clar ce însemna.

Se afla într-o casă necunoscută, cu ferestre imense, rotunde, lângă mare, mereu aceeași (dar numai când se trezea și rememora visul își dădea seama). Și, de fiecare dată, o întâmpinau râzând, ieșind din casă, doi copii identici, fată și băiat, ținându-se de mână. În vis nu știa cine sunt, dar îi simțea aproape, rupți din sufletul ei.

Visul ei despre „pereche”. Un timp, contrar tuturor tălmăcirilor, se încăpățânase să creadă că visul ii anunța o fericită și iminentă căsătorie. Era plină de speranță. După fiecare relație eșuată, la mai puțin de o lună de la despărțire, inevitabil, visa iar, și atunci înțelegea că mai are o șansă. Apoi, după ce și tatăl copiilor o părăsise înainte de afla că este însărcinată – fusese o relație scurtă, dar teribil de intensă, pasională și sinuoasă -, dintr-odată înțelesese: perechea din vis reprezenta altceva decât sperase.

Încercase de câteva ori să-l caute pe Radu, tatăl copiilor, să-i spună. Considera că are dreptul să știe. Deși nu intenționa să-i ceară nimic, sufletul ei pulsa de dor. Un dor nebun de el și de iluzia de a forma împreună o familie. Însă Radu era de negăsit. Poate că fugea de ea. Și totuși, ea încă se amăgea că, dacă el ar afla, ar vrea măcar să-i recunoască pe gemeni. O durea gândul că în certificatul de naștere al copiilor, în dreptul numelui tatălui, apare o linie.

Însă Radu era însurat. Nu, nu se căsătorise între timp, era însurat de câțiva ani buni. O părăsise când aflase că soția lui rămăsese iarăși însărcinată. Iar Ana se întreba uneori, panicată, dacă nu cumva ea păstrase sarcina doar pentru că, inconștient, ar fi vrut s-o folosească drept monedă de schimb. Imposibil! Gândul era atât de meschin. Copiii aveau să-i umple golul pe care ultima iubire – cu siguranță, cea definitivă – i-l lăsase în suflet. Copiii erau ultima șansă de a da sens vieții ei. Iar acești copii aveau să fie doar ai ei.

Avea treizeci și nouă de ani. Până atunci, nu rămăsese niciodată însărcinată, deși, de câteva ori, fusese aproape convinsă că s-a întâmplat. Își dorea, însă nu atât de mult încât să caute răspunsuri prin clinicile de specialitate.

Radu Lumină. Un nume ironic, predestinat. Fusese exact ca o flacără în viața ei. Arsese cu intensitate. Nu apucase să afle mare lucru despre el, iar, cât timp durase povestea lor, de puține ori își petrecuseră nopțile împreună. Dar ea nu vedea nimic și nici nu-și punea întrebări. Nu o interesa nimic în afară de el. De persoana lui pe care o asemăna unui miracol. Întâlnirea cu el fusese una electrică. Iar ei, doi adulți cu o relație nebună, ce nu ținuse seama de reguli sau de etică. Nu ținuse, de fapt, seama de absolut nimic. Cu atât mai puțin de viitor.

Și acum… acum, credea ea, ironia sorții făcea ca gemenii să aibă aproape aceeași vârstă cu copilul lui Radu.

Ana era nervoasă pentru că, din prima zi când ajunseseră la hotel – alesese unul modest, pe strada Sutghiol, în încercarea ei inconștientă de a se ascunde -, avusese o puternică senzație că iese mereu în evidență, că toată lumea o privește într-un fel greu de suportat, insinuările lor fără cuvinte părându-i-se cumplit de nedrepte.

O femeie încă frumoasă, deși încruntată în permanență – cu un pronunțat rid vertical asimetric, mai aproape de sprânceana stângă – și singură, cu doi copii mici, la mare… o apariție atipică. Ceilalți păreau să sugereze că turiștii ar trebui să se împartă în categorii clare: familii întregi, pe de o parte, și oameni singuri sau grupuri formate din tineri (și nu foarte tineri) puși pe distracție, pe de altă parte. Dar ea nu aparținea nici uneia, iar asta o copleșea. I se părea că oricine îi poate citi în ochi povestea. Se simțea goală în fața oamenilor, rușinată de stigmatul cu care copiii ei erau însemnați pe viață. Din cauza, ei, desigur. Ea – singura vinovată în fața lor, în fața lumii, în fața lui Dumnezeu, în fața ei înseși.

Amn3zia


Cartea Amn3zia poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,8 rating based on 74 ratings (all editions)

ISBN-10: 9733410713
ISBN-13: 9789733410713
Goodreads: 59052999

Author(s):Publisher:
Published: //

Prietenia între două femei, un triunghi amoros în care lucrurile sunt la fel de neclare ca în viaţă, o protagonistă sfâșiată între maternitate și dorinţa de a-și trăi viaţa, doi copii gemeni despre care nu știm dacă sunt reali sau plăsmuirea unei imaginaţii marcate de psihoză: în câteva rânduri, despre aceste lucruri este AMN3ZIA.
 


Fragmentul zilei – 1 martie 2020: Amn3zia – Cristina Lincu

Un comentariu la „Fragmentul zilei – 1 martie 2020: Amn3zia – Cristina Lincu”

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii