"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 1 octombrie 2019: Colecționarul de insule – Horia Aramă

Intrarea în utopie o formează naufragiul. Utopia reprezintă soluția unei crize – și ce imagine mai frapantă a crizei decât scufundarea unei corăbii?

La prima vederea această idee are ceva superfluu. Pare inutilă, adăugată, ca tunelul prin care se intră într-un iglu. Micul coridor de grosimea zidului înghețat are rostul de a fixa o distanță între platoul expus tuturor viscolelor și microclimatul interior, de a stabili între ele, în același timp, o trăsătură de unire și o barieră destinate, amândouă, să conserve și să pună în valoare virtuțile căminului polar.

Intrarea în utopie pe calea naufragiului are în esență aceeași menire. Ea plasează din primul moment utopia dincolo de lumea cercetată și accesibilă fără primejdie, acolo unde cunoașterea se plătește cu viața.

Naufragiul înnobilează utopia. Intangibilitatea îi ridică prețul. Iar bătaia de aripă a morții îi conferă un fior sacru.

Naufragiul inițial joacă în același timp rolul amânării. El ne ațâță curiozitatea și ne inculcă pe nesimțite sentimentul că dincolo este un spațiu al mântuirii. Cel ce se îndoiește că utopia urmează o estetică proprie poate medita la caracterul de suspans al naufragiului, după care cea mai plată dintre utopii capătă o aureolă de miraj.

Dar naufragiul nu este numai un preludiu. El nu are doar menirea de a ne plasa în atmosferă, de a netezi trecerea către aventura utopică. Rolul său este de a marca ruptura dintre anodinul real și cel ideal. O face printr-o diversiune. Senzaționalul acestei rupturi, căci naufragiul este nu numai un spectacol, ci și un “scandal”, conferă tabloului, adesea nesărat, al idilei utopice un firesc înșelător.

Acestea sunt gândurile pe care ni le stârnește contemplarea naufragiului din colțul intim al camerei de lucru. Ele nu ne fac să uităm că pentru autorii utopiilor naufragiul nu este altceva decât un subtrefugiu comod și o convenție. În secolul galant, trecerea filosofilor de roman prin încercarea unui naufragiu are ceva din costumația pastorală a ideilor la modă. Adesea fastidioasă și greoaie ca o reprezentație de operă, catastrofa navală pare grăbită, formală – o carte de vizită îndoită neglijent într-un colț și depusă din goana trăsurii.

Naivitatea mijloacelor demonstrează nu atât candoarea scriitorului, cât forța poncifelor. Abuzând prin repetare de procesul comod, Tiphaigne de la Roche îl ironizează el însuși atunci când subliniază, cu falsă admirație, în Historie des Galligenes (1765), marele număr de naufragii care i-au fost necesare pentru a justifica peripețiile din romanul său.

Omul de acțiune care se ascunde sub pulpana “Filosofului binevoitor”, și care nu este altul decât Stanislaw I al Poloniei, iese în evidență printr-o foarte concisă descriere a unui naufragiu. Autorul este grăbit să ajungă la esență, dar nu escamotează actul protocolar: “Las altor călători pe mare obiceiul de a istorisi aventurile unei lungi și grele navigații; mă mulțumesc să spun că, fiind purtați pe neașteptate, la cincizeci și două de grade, paisprezece minute latitudine sudică, de un vând din sud-est atât de violent că nu ne-am mai putut relua drumul, vasul nostru a fost azvârlit pe niște țărmuri necunoscute până atunci tuturor marinarilor noștri. Lovindu-se de o stâncă, nava s-a despicat în toate părțile și, pe cât se pare, am fost singurul care a avut fericirea să scape din naufragiu. După ce am luptat multă vreme contra valurilor, am atins, fericit, pământul. Fără să mă odihnesc prea mult, am înaintat în teritoriu…” (Entretien d’un eurpeen avec un insulaire du royaume de Dumocala, 1752).

Naufragiul în trei fraze nu reprezintă un record. Încă în 1726, Swift devenise campion absolut, realizând naufragiul într-o singură frază: “La 5 noiembrie (dată la care în ținuturile acelea începe vara), pe o vreme foarte cețoasă, marinarii descoperiră o stâncă la o jumătate de cablu depărtare de vas, dar vântul bătea cu atâta furie încât ne-a mânat drept spre ea și, prin urmare, vasul s-a sfărâmat”. Să nu uităm însă că avem de-a face cu un talent de talie universală și, în plus, cu un condei satiric. Nici o legătură între utopicul, în cotidian, suveran polonez și scriitorul cu pană fermă, pamfletarul cu tir precis, realistul în viață, ca și în zbor al fanteziei Jonathan Swift.

Forța proteică a prejudecății. Când recitesc cele scrise despre naufragiu ca poartă a utopiei trebuie să fac un efort ca să nu mă las convins. Totul se îmbucă atât de bine încât nu pot să nu regret atunci când îmi dau seama că în elanul condeiului meu am “rotunjit” datele problemei.

Da, utopia este o insulă în oceanul unei lumi organizate diferit, deși nu toate statele utopice sunt insulare.

Da, universul marin înlocuiește cu succes oceanul celest, care desparte realitatea terestră de paradisul pe care îl au în vedere, conștient sau nu, toți autorii de utopii.

Da, în sfârșit, debarcarea fortuită pe un țărm necunoscut rămâne locul comun al tuturor utopiilor.

Colectionarul De Insule


Cartea Colecționarul de insule poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: