/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 10 iulie 2019 – Să nu plângi! – Mary Kubica

Acum, când mă uit în urmă, ar fi trebuit să-mi dau seama imediat că ceva nu era în regulă. Zgomotul asurzitor din toiul nopții, fereastra deschisă, patul gol. Mai târziu, mi-am pus nepăsarea pe seama unei serii de lucruri, de la o durere de cap și oboseală, până la prostie crasă. Și totuși. Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat că ceva nu era în regulă.

Mă trezește ceasul deșteptător. Ceasul deșteptător al lui Esther, care țârâie de la două camere distanță.

 – Oprește-l, mormăi eu și-mi pun perna pe cap.

Mă întorc pe burtă și mă strecor sub o a doua pernă ca să amortizez sunetul, ba chiar îmi trag și pilota peste cap.

N-am eu norocul ăsta. Îl aud în continuare.

 – Fir-ar să fie, Esther!

Arunc cu picioarele pilota de pe pat și mă ridic. Lângă mine, foșnete nemulțumite, ochi închiși și mâini care pipăie în jur să-și recupereze pilota, un oftat nervos. Deja, gustul alcoolului de noaptea trecută îmi urcă prin măruntaie, ceva numit cranberry smash, un bourbon sour și un ice tea Tokyo. Camera se-nvârte cu mine ca un carusel și îmi revine brusc în minte imaginea mea, fâțâindu-mă pe ringul de dans infect, cu un tip pe nume Aaron sau Darren sau London sau Brandon. Același tip care m-a întrebat dacă putem împărți un taxi spre casă, același tip care încă zace în patul meu în vreme ce îl zgâlțâi ușor și-i spun că trebuie să plece, smulgându-i pătura din mână.

Îi trag una în coaste:

 – Colega mea de apartament s-a trezit. Trebuie să pleci.

 – Ai o colegă de apartament? întreabă el și se ridică în fund, încă semi-adormit.

Se freacă la ochi și atunci văd, în lumina slabă a unui felinar de pe stradă care se strecoară prin geam și cade pe cearșafurile motototlite: e de două ori mai mare decât mine, ca vârstă. Părul care părea castaniu în lumina cețoasă din bar – și după o cantitate zdravănă de alcool – e un soi de cărunt cenușiu. Gropițele nu-s deloc gropițe, ci cute de expresie. Riduri.

 – Fir-ar să fie, Esther, mormăi eu iarăși.

Știu că, în scurt timp, bătrâna doamnă Budny de dedesubt o să-nceapă să bată în tavan cu coada mopului, ca să ne facă să-ncetăm cu gălăgia.

 – Trebuie să pleci, îi zic iar, și el pleacă.

Urmez sunetul până în camera lui Esther. Ceasul deșteptător zbârnâie ca o cicadă. Merg bombănind, cu o mână pe peretele holului întunecat. Mai e o oră până să răsară soarele. Nu e nici măcar 6. Alarma lui Esther urlă așa cum face în fiecare duminică dimineață. E vremea să se pregătească să meargă la biserică. Esther, cu vocea ei blândă, ca un clopoțel de argint, cântă în fiecare duminică în corul Bisericii Catolice din Catalpa de când o știu. Sfânta Esther, așa-i zic eu.

Când intru în dormitorul lui Esther, primul lucru care-mi atrage atenția e frigul. Aerul rece, de noiembrie, intră în rafale pe fereastră. Un teanc de hârtii de pe biroul ei – fixate cu un manual greu: Introducere în terapia ocupațională – fâlfâie în curentul de aer și face zgomot. Geamul e înghețat la interior, iar condensul curge în firicele pe ramă. Fereastra e ridicată cu totul. Plasa din fibră de sticlă e scoasă și pusă cu grijă pe podea.

Mă aplec pe pervaz, să văd dacă Esther e acolo, pe scara de incendiu, dar lumea de afară – sau, cel puțin lumea din micul nostru cartier rezidențial din Chicago – e tăcută și întunecată. Mașinile parcate stau cuminți pe marginea străzii, tapetate cu ultima rundă de frunze lepădate de copacii din apropiere. Promoroaca acoperă mașinile și iarba îngălbenită care se ofilește rapid; va muri curând. Din coșurile de pe acoperișurile caselor din apropiere ies vălătuci de fum care se risipesc în văzduhul dimineții. Totul doarme pe Farragut Avenue, în afară de mine.

Scara de incendiu e goală; Esther nu e aclo.

Mă întorc cu spatele spre fereastră și văd așternuturile lui Esther pe podea, o cuvertură portocaliu aprins și un pled subțire, bleu.

 – Esther?

Mă mișc prin dormitorul înghesuit în care cu greu încape patul dublu al lui Esther. Mă împiedic de un morman de haine aruncate pe jos, iar picioarele mi se încurcă într-o pereche de jeanși.

 – Hai, trezirea, spun eu și lovesc cu palma ceasul deșteptător, ca să-l reduc la tăcere.

Dar pornesc din greșeală radioul și încăperea se umple de hărmălaie, când vocea realizatorului de matinal se suprapune cu bâzâitul alarmei.

Îmi pierd răbdarea:

 – Fir-ar să fie! Esther!

Abia când ochii mi se obișnuiesc cu întunericul din cameră, îmi dau seama: Sfânta Esther nu e-n patul ei.

Reușesc, în cele din urmă, să opresc alarma și aprind veioza; mă strâmb când lumina puternică îmi accentuează durerea de cap, efect secundar al nopții de dezmăț. Mă mai uit odată, să mă asigur că n-am trecut cumva cu privirea peste Esther, verific sub grămada de pături de pe podea. În timp ce fac asta realizez că e ridicol, dar tot o fac. Mă uit și în dulap; mă uit și în baie, unde ochii mei trec în revistă colecția impresionantă de produse cosmetice exagerat de scumpe pe care le împărțim, împrăștiate aiurea pe măsuța de toaletă.

Sa Nu Plangi


Cartea Să nu plângi!  poate fi achiziționată de la:

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: