Fragmentul zilei – 10 iunie 2020: Copilăria fermecată – Ioana Trif

Soarele bătea disperat în geamuri dis-de dimineață. Nu mai avea răbdare să stea singur și își dorea companionii afară. Știa că sunt în vacanță și se bucura cât putea de tare că aveau să se joace împreună.

Ea îi iubea nespus de mult și se rugase de soare să îi mângâie frumos, nu cumva vreodată să îi rănească! Cocoșul se dezmierda în răcoarea dimineții și cânta cât îl ținea gura. Toată curtea începea să se trezească.

Bunicul era primul afară, urmat de câinele lui credincios. Bunicul era stâlpul casei. Îmbătrânise, avea părul cărunt și nu mai vedea chiar foarte bine, dar avea sufletul puternic și curat. Întreaga gospodărie i se închina de dimineață.

Se ducea în grajd să vadă cum au dormit animăluțele. Își punea un scaun lângă văcuță și începeau să povestească. Laptele cald făcea zgomot în timp ce curgea în găleata de metal. Calul îi povestea toate câte se întâmplaseră peste noapte.

Bunica ieșea mai târziu cu pisica, cea care se dezmierda de picioarele ei. Se ducea la găini și lua ouă calde. Le curăța culcușul, iar ele cotcodăceau fericite drept mulțumire. Le mângâia mereu, iar ele povesteau despre noapte.

Cei doi dormeau încă liniștiți în paturile lor curate, treaba lor era să se odihnească și să crească. Soarele trebuia să aibă răbdare, cu toate că nu voia. Bunica trăgea obloanele în fiecare seară, ca să își protejeze cele mai de preț comori.

Când veneau de afară, după ce se asigurau că toată curtea se trezise, aveau brațele puternice pline de bunătăți. Bunica intra ușor în cameră și se așeza pe marginea patului. Voia ca ei să își înceapă ziua cât mai frumos.

 – Trezirea somnoroșilor, bunicul a început să pregătească deja păpăruța și, dacă nu vă grăbiți, o vom
mânca toată, câinele și pisica deja așteaptă!

Doar la gândul omletei speciale pe care o pregătea bunicul, păpăruța, așa cum îi spuneau, copilașii deja salivau și nu trebuia să îi roage de prea multe ori să se ridice din pat. Când le vedea frumoșii ochi albaștri, bunica trăgea în sus obloanele. Camera se scălda dintr-odată într-o ploaie de lumină. Spectacolul era fermecător.

Când porneau spre baie să se spele și să se îmbrace, gemenii aveau deja zâmbetul pe buze. Soarele se juca în albastrul ochilor. Bunica zâmbea, pentru că îi aduceau aminte de omul pe care îl iubea de o viață, căci erau ochii lui.

Bunicul era tare ocupat în bucătărie. Omleta cu brânză proaspătă și ceapă era deja într-o tigaie mare și neagră pe sobă.

El tăia legumele proaspete pentru salată și fredona un cântec vechi. Mirosul îi făcea pe gemeni să se pregătească mai repede de atac.

Cât ai zice pește erau pe scaune la masă. Nu trebuia să tragă nimeni de ei, nu le spunea nimeni să se
grăbească. Farfuriile erau deja puse, iar bunica venea de afară cu un coș plin cu pâine proaspătă de pe vatră. Era fierbinte, numai bună de rupt.

Până ce bunica s-a-nvârtit și s-a sucit, colțurile deja nu mai erau, iar cei doi molfăiau cu gura până la urechi. În cănițe deja aveau lapte cald, în care li se strecurase câte o linguriță de miere proaspătă. Nimic nu era mai dulce și mai bun pe lume. Câinele și pisica aveau și ei câte o farfurioară de lapte pentru micul dejun.

Bunicul terminase de făcut mâncarea și o așeza în farfurii. Bolul de salată era o minunăție plină de culoare și de mirosuri proaspete. Nici nu știau ce să își mai îndese în gurile pofticioase. Un val de gusturi le invada simțurile.

Mâncau cu atâta poftă că se loveau de o tristețe ciudată în momentul în care se termina mâncarea. Le-ar mai fi dat bunicii, căci le-ar fi dat orice, dar burțile erau deja pline și aveau senzația că vor trebui să se rostogolească de pe scaune.

Mereu uitau de laptele minunat, dar bunica scotea câte un borcan de dulceață și începeau iar să mănânce.

 – Ce le faci, mamă, de la tine mereu mănâncă tot cu așa mare poftă?! Eu acasă trebuie să mă rog de ei!

Asta spunea mereu mama lor, dar adevărul era că nu le făcea nimic. Pur și simplu la bunici mâncarea era mai bună, iar ei aveau poftă mereu. Când se terminau toate bunătățile fugeau afară. Nimic nu îi putea opri.

Primul lucru se duceau la cal, să îl mângâie și să povestească cu el. Era o minunăție cu pletele frumoase și negre. Le plăcea mult de el și bunicul îi învățase să îi dea cuburi de zahar și mere. Era un mare pofticios! De câte ori îi vedea deja necheza, pentru că știa exact ce urmează.

Dar pe cine puteau să păcălească?! Cele mai extraordinare animalele erau caprele. Nu exista ceva mai amuzant. Mai ales când mestecau. Era râsul de pe lume!

Se alergau pe afară cu ieduții care dădeau din copitele mici și țipau unul la celălalt. Nebunie curată! Toată curtea se juca cu ei, toate animalele participau la spectacolul zilnic. Prinselea, ascunselea, de toate, pentru toți. Râsul lor umplea lumea!

Când bunica se ducea în grădină să își dreagă legumele colorate, ei se duceau să îl caute pe bunicul. Îl prosteau să se joace de-a baba-oarba cu ei. Nu se lăsa așa de ușor moșul. Tot spunea că are treabă, dar până la urmă îl convingeau și începeau jocurile.

Când se plictiseau mergeau după bunica, se puneau și ei în genunchi printre straturi să o ajute. Când nu se uita către ei scoteau morcovi din pământ și, după ce îi scuturau câteva secunde, îi mâncau. Ce minune! Dacă i-ar fi văzut mama lor s-a fi îmbolnăvit pe loc. Totul trebuia spălat, zicea ea mereu. Dar regulile alea nu se aplicau când erau la bunici.

 

Copilaria Fermecata

 

 

 


Cartea Copilăria fermecată poate fi cumpărată de la:

 

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 

Fragmentul zilei – 10 iunie 2020: Copilăria fermecată – Ioana Trif

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.