/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 10 mai 2019: Povestea mea – Michelle Obama

Mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei ascultând sunetul strădaniei. Ajungea la mine sub forma unei muzici cântate prost, sau, în orcie caz, de niște amatori, trecând prin podeaua dormitorului meu – acel ping ping ping repetat al clapelor pe care elevii aflați cu un etaj mai jos, la pianul mătușii Robbie, învățau gamele cu dificultate și făcând multe greșeli. Familia mea locuia în Soth Shore, un cartier al orașului Chicago, într-o căsuță cochetă din cărămidă, care îi aparținea lui Robbie și soțului ei, Terry. Părinții mei închiriaseră un apartament la etajm iar Robbie și Terry locuiau la parter. Robbie era mătușa mamei și fusese pentru familia noastră un real ajutor de-a lungul anilor, dar pentru mine era o persoană înspăimântătoare. Pretențioasă și sobră, ea dirija corul bisericii și era oficial profesoara de pian a cartierului. Purta tocuri înalte și o pereche de ochelari de citit pe un lănțișor în jurul gâtului. Avea un zâmbet viclean, dar nu aprecia sarcasmul la fel de mult ca mama. O auzeam câteodată certându-și elevii că nu au exersat îndeajuns sau apostrofându-i pe părinții lor pentru că i-au adus târziu la lecții.

“Somn ușor!”, se auzea ea în miezul zilei, cu același ton exasperat cu care altcineva ar fi exclamat: “Doamne Dumnezeule!”. Se pare că foarte puțini se ridicau la înălțimea pretențiilor lui Robbie.

Cu toate astea, sunetul produs de aceia care se chinuiau să învețe să cânte la pian a devenit coloana sonoră a vieții noastre. Ping-ping după-amiezele, ping-ping seara. Doamnele de la biserică veneau câteodată să repete imnuri, făcându-și auzită evlavia prin pereții noștri. Sub îndrumarea lui Robbie, copiii care luau lecții de pian nu aveau voie să studize mai mult de un cântec odată. Din camera mea, îi auzeam cum, notă nesigură după notă nesigură, se străduiau să câștige aprobarea profesoarei lor și să treacă de la vreo melodioară pentru copii la “Cântecul de leagăn” al lui Brahms, dar asta se întâmpla după multe încercări. Muzica nu era niciodată enervantă, dar se auzea tot timpul. Se strecura în sus, pe scara care despărțea apartamentul nostru de locuința lui Robbie. Intra pe ferestrele deschise în timpul verii, acompaniindu-mi gândurile în timp ce mă jucam cu păpușile Barbie sau construiam mici regate din cuburi. Singurele pauze erau când tata venea acasă din schimbul de dimineață de la stația de tratare a apei și dădea drumul la televizor, la vreun meci al echipei Chicago Cubs, cu sonorul atât de tare încât acoperea orice altceva.

Era sfârșitul anilor 1960, în cartierul South Side, din Chicago. Cubs nu era o echipă slabă, dar nu era nici grozavă. Stăteam în brațele tatei, în fotoliul lui și îl ascultam povestind cum Cubs rămăsese fără vlagă la sfârșitul sezonului și de ce Billy Williams, care locuia aproape de noi, după colț, pe Constance Avenue, lovea mai slab pe partea stângă. În afara terenurilor de baseball, America trecea printr-o perioadă de schimbări majore și nesigure. Frații Kennnedy fuseseră asasinați. Martin Luther King fusese ucis și el în balconul unei clădiri din Memphis, ducând la declanșarea unui val de revolte în toată țara, inclusiv la Chicago. Convenția Națională din 1968 a Partidului Democrat a devenit sângeroasă, când poliția a intervenit cu bastoane și gaze lacrimogene împotriva celor care protestau față de Războiul din Vietnam, în parcul Grant, la vreo 12 kilometri de casa noastră. Familiile de albi se mutau în masă din oraș în suburbii – atrase de promisiunea unor școli mai bune, de spațiul mai generos și probabil de vecinătatea mai albă.

Însă nimic din toate acestea nu rezona cu mine. Eram doar un copil, o fetiță cu păpuși Barbie și cu cuburi, cu doi părinți și un frate mai mare care dormea în fiecare noapte la un metru de mine. Familia era lumea mea, centrul universului meu. Mama m-a învățăt să citesc devreme, ducându-mă la biblioteca publică, unde stătea cu mine în timp ce silabiseam cuvintele de pe câte o pagină. Tata mergea în fiecare zi la serviciu, îmbrăcat în uniforma albastră a angajaților municipalității, dar seara ne arăta ce înseamnă să iubești jazzul și arta. În copilărie, făcuse cursuri la Institutul de Artă din Chicago, iar în liceu pictase și sculptase. În școală a fost un înotător și un boxer talentat, și ca adult urmărea cu pasiune orice sport televizat, de la golf profesionist la Liga Națională de Hochei. Îi plăcea să vadă cum fac performanță oamenii puternici. Când fratele meu Craig a început să fie interesat de baschet, tata punea monede pe tocul ușii de la bucătărie, încurajându-l să sară după ele.

Povestea Mea


Cartea Povestea Mea poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: