"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 10 mai 2020: Armata de apus – Szekely Janos

Manejul era acoperit cu un strat gros de rumeguș.

Îl împrăștiau în fiecare săptămână, fără ca pe cel vechi să-l fi îndepărtat vreodată, așa că, după o vreme, se făcuse cam de o palmă – prin colțuri chiar mai gros. Până seara, călăreții îl răscoleau fără milă, îl bătătoreau, îl brăzdau cu milioane de cratere ale copitelor, dar până dimineața soldații îl netezeau cu grijă; la ocazii festive greblau pe el și un fel de ornamente (pătrățele, valuri).

Nu era menit doar să ușureze mersul cailor și să le menajeze copitele, ci să le absoarbă murdăria. Dar ceea ce se îmbibă multă vreme în murdărie devine, în cele din urmă, tot murdărie. Rumegușul manejului era uscat cât de cât numai în lunile de vară cele mai calde. Altminteri era brăzdat de straturi revene, roșcate precum postavul, scotea la iveală cocoloașe de mucegai palide și răspândea un miros înțepător: de urină, de sudoare, de bălegar.

Odată cu venirea primăverii, pe rumegușul manejului se produsese o schimbare ciudată. Era pe jumătate reavăn, pe jumătate uscat; o diagonală îl împărțea deslușit întrun triunghi iernatic si unul văratic, după cum îl mătura de dimineața până seara (sau după cum îl lăsa în umbră) soarele de primăvară care se strecura, teșit, prin ferestre.

Aliniați, caii își așteptatu contingentul.

Stăteau în formație, în partea umbroasă a manejului, ținuți din scurt, doi câte doi, de câte un singur rândaș, la fel cum, și de partea cealaltă, în grajd, tot câte doi erau îngrijiți de același om. Își rodeau zăbalele plictisiți, oftau din greu în strânsoarea chingilor, încercau, întinzându-și până departe spinările, să-și mai slăbeasca un pic hamurile – drept care rândașii tresăreau și, cu câte o smucitură iritată, făceau ordine printre odraslele indisciplinate.

Erau cai buni; cai țărănești încrucișați cu rase englezești nobile; descendenții lui Nonius; dar, de fapt, erau cu toții niște corcituri. De la tați moșteniseră trupul deșirat, puterea nervoasă, stăpânirea de sine, iar de la mame, părul des și modestia tenace. Erau frumoși surii (mai ales cei bălțați, cu crupa dolofană), murgii tuciurii, cu părul scurt, lucios, dar și bălanii sau roibii cu coamă neagră erau cu adevărat minunați. Printre ei nu era nici măcar unul spălăcit, așa că numai surul castrat de la capătul rândului trezea o oarecare antipatie, cu capul lui bleg, cu măruntele pete ruginii ce îi umpleau părul de un alb murdar.

Cine nu se minunează la auzul vocabularului bogat și plastic al vreunei vechi meserii? Ce minunați sunt termenii aceștia tehnici, cât de exacți, cât de sugestivi, aproape palpabili; câte expresii, atâtea lovituri în plin; putem observa în ele nașterea, viața spontană a limbii in statu nascendi. În limbajul străvechi alcălăreților, castratului bătrân de la capătul rândului i se spunea bălțat, pestriț. Arăta de parcă tot corpul i-ar fi fost năpădit de mii de tăuni (sau mai degraba de mii de muște roșietice, de bălegar); era plin de muște pe față, în jurul ochilor, până și pe picioare, de sus până jos; atât de plin, că era scârbos – aproape că îți venea să te duci la el să le alungi, așa de milă ți se făcea când le vedeai.

Naturii nici că-i pasă de estetică. Ce o interesează pe ea dacă noi credem că ceva este frumos sau urât! Însă namila aceea de cal parcă suferea și ea pentru cum arăta. Ăi asta cu toate că greabănul înalt, picioarele vânjoase, puternice, spinarea teșită îi trădau rasa deosebită; s-ar fi putut foarte bine ca el să fi fost cel mai rapid, cel mai nobil cal in întreaga herghelie a regimentului. Numai ca asta n-a reieșit niciodată. Palinkas – așa îl chema pe nenorocitul acela  – a renunțat de la bun început să-și pună în valoare calitățile cu care se născuse, nici prin minte nu-o trecea să se zbată pentru a da rezultate bune, alegea întotdeauna ce era mai ușor, chiului, trândăveala. În loc de comparație aș putea spune și așa: în orice ființă, la naștere, se aprinde o lumină (arde un fel de flacără în ea), iar asta i se vede în priviri. Ei bine, în ochii lui Palinkas, această lumină se stinsese de multă vreme. Era dezamăgit, leneș, neascultător, îi lipsea cu totul ambiția (trăsătura de caracter cea mai umană a cailor); nu era dispus decât să stea într-un loc, să stea și să mănânce – dar și asta fățarnic, morocănos, indispus.

Acum ședea înșeuat, alături de ceilalți, contingentul. Fiind ultimul, era cel dintâi pe care cădea lumina aurie a soarelui de mai, care mătura zilnic rumegușul. Ceilalți rămăseseră în umbră, doar Palinkas părea că se aprinsese în mănunchiul de raze care se revărsa pe fereastră. Părul alb-gălbui, incandescent, scotea și mai mult în evidență muștele roșietice, mai că le auzeai zumzetul. Stătea cu capul plecat, atârnându-i, de parcă ar fi suportat resemnat ca propriile-i pete sa-i sugă sângele, ba chiar să-și depună ouăle pe el. Sau de parcă ar fi fost împroșcat cu zoaia puturoasă, coclită a rumegușului – așa stătea Palinkas, scăldat din cap până-n picioare în lumină și în mizerie.

Armata De Apus

 


Cartea Armata de apus poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 10 mai 2020: Armata de apus – Szekely Janos

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: