"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 10 septembrie 2019: Pacienta tacută – Alex Michaelides

Alicia Berenson avea treizeci și trei de ani când și-a omorât soțul.

Erau căsătoriți de șapte ani. Amândoi erau artiști – Alicia pictoriță, iar Gabriel un renumit fotograf din lumea modei. Avea un stil distinct, fotografia femei pe jumătate moarte de foame și pe jumătate despuiate din unghiuri ciudate, care nu le avantajau. După ce a murit, fotografiile sale au ajuns la prețuri astronomice. Ca să fiu sincer, lucrările lui îmi par destul de șmechere și de superficiale. N-au nimic din calitatea viscerală a celor mai bune lucrări ale Aliciei. Desigur, nu cunosc destule despre artă ca să spun că Alicia Berensonva trece sau nu testul timpului ca pictoriță. Talentul îi va fi întotdeauna umbrit de notorietate, așa că e greu să fiu obiectiv. Și ați putea să mă acuzați că sunt părtinitor. Nu pot decât să-mi spun părerea, atât cât valorează ea. Și, pentru mine, Alicia a fost un fel de geniu. În afară de  abilitatea tehnică, picturile sale au o capacitate stranie de a atrage atenția – aproape că te înșfacă de beregată – și de a o ține ca într-o menghină.

Gabriel Berenson a fost omorât acum șase ani. Avea patruzeci și patru de ani. A fost ucis pe 25 august – era o vară neobișnuit de fierbinte, poate că vă amintiți, cu unele dintre cele mai mari temperaturi înregistrate. Ziua în care a murit a fost cea mai caldă din an.

În ultima sa zi de viață, Gabriel s-a trezit devreme. O mașină l-a luat la ora 5.15 din casa în care locuia împreună cu Alicia, în nord-vestul Londrei, lângă Hampstead Heath, și a fost dus la o ședință foto în Shoreditch. Și-a petrecut ziua fotografiind modele pe un acoperiș, pentru Vogue.

Nu se știe prea mult despre mișcările Aliciei. Urma să aibă o expoziție și era în urmă cu lucrul. Probabil că și-a petrecut ziua pictând în casa de vară din fundul grădinii, pe care o transformase de curând în atelier. Până la urmă, ședința foto a lui Gabriel s-a prelungit și n-a fost adus cu mașina acasă decât la ora 23.

Peste o jumătate de oră, vecina lor, Barbie Hellmann, a auzit câteva împușcături. Barbie a sunat la poliție și la 23.35 a fost trimis un echipaj de la secția din Havestock Hill. A ajuns la casa familiei Berenson în mai puțin de trei minute.

Ușa din față era deschisă. În casă era beznă; nu funcționa nici un întrerupător. Polițiștii au mers prin hol până în living. Și-au rotit lanternele prin încăpere, luminând-o cu fascicule intermitente. Alicia a fost descoperită lângă șemineu, în picioare. Rochia ei albă licărea ca o fantomă în lumina lanternelor. Părea că nu-și dă seama de prezența poliției. Era încremenită, înghețată – o statuie dăltuită în gheață -, cu o expresie ciudată pe față, îngrozită, ca și cum s-ar fi confruntat cu o teroare invizibilă.

Pe podea era o pușcă. Alături, în întuneric, Gabriel stătea nemișcat, legat de un scaun cu sârmă răsucită pe după gleznele și încheieturile mâinilor. La început, polițiștii au crezu că era viu. Capul îi atârna un pic într-o parte, ca și cum și-ar fi pierdut cunoștința. Apoi o rază de lumină a arătat că Gabriel fusese împușcat de câteva ori în față. Trăsăturile sale frumoase dispăruseră pe vecie, lăsând în loco magmă pârjolită, înnegrită, însângerată. Peretele din spatele său era împroșcat cu așchii de țeastă, creier, păr – și sânge.

Peste tot era sânge – stropind pereții, curgând pe podea în pârâiașe întunecate, de-a lungul fibrelor scândurilor. Polițiștii au presupus că era sângele lui Gabriel. Și apoi ceva a sclipit în lumina lanternei – pe podea, lângă picioarele Aliciei, era un cuțit. Altă rază de lumină a arătat sângele împrăștiat pe rochia ei albă. Un polițist i-a prins brațele și le-a ridicat la lumină. Erau crestături adânci peste venele încheieturilor – tăieturi proaspete, din care curgea sângele șuvoi.

Alicia s-a împotrivit încercărilor de a-i salva viața; a fost nevoie de trei agenți ca s-o imobilizeze. A fost dusă la Royal Free Hospital, aflat la o distanță de numai câteva minute. Pe drum a leșinat. Pierduse mult sânge; însă a supraviețuit.

În ziua următoare zăcea în patul dintr-o rezervă a spitalului. Polițiștii au interogat-o în prezența avocatului ei. Alicia n-a scos nici o vorbă. Buzele îi erau albe, fără strop de sânge; se mișcau din când în când, dar nu alcătuiau cuvinte, nu scoteau nici un sunet. Nu răspundea la întrebări. Nu putea, nu voia să vorbească. N-a vorbit nici când a fost acuzată de uciderea lui Gabriel. A rămas tăcută când a fost arestată, refuzând să-și tăgăduiască vinovăția sau s-o confirme.

Alicia n-a mai vorbit niciodată.

Tăcerea ei permanentă a transformat această poveste dintr-o tragedie familială banală în ceva mult mai măreț: un mister, o enigmă care a monopolizat titlurile din ziare și a captivat imaginația publicului luni în șir.

Alicia a rămas tăcută, însă a făcut totuși o declarație. Un tablou. L-a început, când i s-a dat drumul din spital și a fost plasată în arest la domiciliu, înainte de proces. După părerea asistentei medicale de la psihiatrie, numită de tribunal, Alicia mânca și dormea foarte puțin – nu făcea altceva decât să picteze.

Pacienta Tacuta


Cartea Pacienta tacută poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: