/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 11 iulie 2018: Luna rece – Jeffery Deaver

O femeie solidă intră în cafeneaua sărăcăcioasă. Haină neagră, păr scurt, blugi. Așa se descrisese la telefon. Amelia Sachs îi făcu semn cu mâna dintr-un separeu.

Aceasta era Gerte, cealaltă barmaniță de la St. James. Era în drum spre lucru și acceptase să o întâlnească pe Sachs înainte să intre în tură.

Pe perete se găsea un afiș cu fumatul interzis, dar femeia continuă să țină o țigară aprinsă între degetele rumene. Însă nimeni nu îi spuse nimic. “Probabil face parte din eticheta profesională a celor care lucrează în restaurante”, se gândi Sachs.

Ochii întunecați ai femeii se încruntară ușor citind legitimația detectivei.

– Sonja a zis că vrei să-mi pui niște întrebări. Dar n-a zis ce. Avea vocea groasă și răgușită.

Sachs avea senzația că Sonja îi povestise probabil totul. Dar detectiva se prefăcu că nu bagă de seamă și îi dădu detaliile mai importante – acelea pe care i le putea spune, cel puțin – și apoi îi arătă fotografia lui Ben Creeley.

– S-a sinucis. Și acum îi anchetăm moartea.

Ochii lui Gerte nu arătară nici o surpriză.

– L-am văzut de vreo două-trei ori, cred. Se uită la tabla cu meniul zilei. La St. James mănânc pe gratis. Dar acuma o să pierd cina. Pentru că sunt aici. Cu dumneata.

– Ce-ai zice dacă ți-aș oferi ceva de mâncare?

Gerte făcu semn chelneriței și comandă.

– Dumneavoastră vreți ceva? o întrebă chelnerița pe Sachs.

– Aveți ceai de plante?

– Dacă Lipton e o plantă, atunci avem.

– Niște ceai, atunci.

– Ceva de mâncare?

– Nu, mersi.

Gerte se uită la talia subțire a detectivei și râse cu cinism. Apoi o întrebă:

– Deci tipul ăsta care s-a sinucis – a lăsat în urmă o familie?

– Exact.

– Asta-i rău. Cum îl chema?

O întrebare care nu îi dădea mare încredere că Gerte va fi o sursă bună de informații. Și, într-adevăr, se dovedi că de fapt nu putu fi de mai mare ajutor ca Sonja. Tot ceea ce-și amintea era că îl văzuse la bar aproximativ o dată pe lună în ultimele trei luni. Îi spuse că avea impresia că-și pierdea timpul cu polițiștii din camera din spate, dar nu era absolut sigură.

– Barul e destul de aglomerat, știi.

“Depinde de cum definești aglomerat”, se gândi Sachs.

– Îi cunoști pe vreunul dintre polițiști personal?

– De la secție? Da, pe câțiva.

În timp ce le aduceau băuturile, Gerte menționă câteva prenume și descrise niște persoane. Nu știa nici un nume de familie.

– Cei mai mulți din ăștia care vin pe la noi sunt băieți de treabă. Câțiva niște rahaturi. Dar așa-i peste tot, nu?… Cât despre el – un gest către fotografia lui Creeley – îmi amintesc că nu prea râdea mult. Se uita totdeauna în jur, peste umăr, pe fereastră. Ca și cum ar fi fost speriat de ceva. Își turnă lapte în cafea.

– Sonja a zis că s-a certat ultima dată când a fost la bar. Îți amintești și alte dăți când s-a certat cu cineva?

– Nu. Își sorbi cafeaua cu zgomot. Nu când am fost eu acolo.

– L-ai văzut vreodată luând droguri?

– Nu.

“N-are nici un rost”, se gândi Sachs. Părea să fie o fundătură.

Barmanița trase un fum adânc din țigară și suflă fumul spre tavan. Se uită la Sachs cu ochii îngustați și îi oferi un zâmbet inexpresiv, cu buzele date cu ruj roșu aprins.

– Deci, de ce sunteți interesați de tipul ăsta?

– Pur și simplu rutină.

Gerte o privi cu subînțeles și zise într-un final:

– Doi tipi intră în St. James și nu mult după aceea amândoi mor. Și asta-i rutină, hm?

– Doi?

– N-ai știut.

– Nu.

– M-am gândit eu că nu știi. Altfel ai fi zis ceva de la-nceput.

– Spune-mi.

Gerte rămase tăcută și își mută privirea. Sachs se întrebă dacă femeia se temea de ceva. Dar pur și simplu se uita la hamburgerul și cartofii pai pe care îi aducea chelnerița la masa lor.

– Mersi, dragă, îi zise răgușit. Apoi se uită iar la Sachs. Sarkowski. Frank Sarkowski.

– Ce s-a întâmplat cu el?

– A fost omorât într-un jaf, așa am auzit.

– Când?

– La începutul lui noiembrie. Cam pe-atunci.

– Cu cine s-a întâlnit la St. James?

– A fost în camera din spate, asta-i tot ce știu.

– Se cunoșteau? Făcu un gest către fotografia lui Creeley.

Femeia ridică din umeri și se uită la hamburger. Ridică jumătatea de chiflă de deasupra, turnă niște maioneză pe hamburger și se chinui să deschidă capacul de la ketchup. I-l deschise Sachs.

– Cine era? întrebă detectiva.

– Om de afaceri. Arăta ca un tip de la poduri și tunele. Dar am auzit că trăia în Manhattan și avea bani. Purta blugi de la Gucci. Eu, una, n-am vorbit niciodată cu el, l-am servit doar.

– Cum ai aflat de moartea lui?

– Am auzit și eu ce vorbeau.

– Polițiștii de la secție?

Dădu din cap.

– Ai mai auzit și de alte morți?

– Nu.

– Alte infracțiuni? Șantaje, atacuri, mită?

Femeia clătină din cap, își turnă ketchup pe hamburger și pe farfurie ca să poată înmuia cartofii pai.

– Nimic. Asta-i tot ce știu.

– Mulțumesc.

Sachs puse zece dolari pe masă ca să ajungă și pentru mâncarea barmaniței. Aceasta se uită la bani.

– Au un desert foarte bun aici. Plăcinta mai ales. Dacă vrei să mănânci vreodată aici, să mănânci plăcintă.

Detectiva mai adăugă cinci dolari.

Gerte se uită în sus și îi zâmbi șmecherește.

– De ce-ți spun toate chestiile astea? Te-ai întrebat de ce, nu?

Sachs încuviință cu un zâmbet. De fapt, se întrebase exact același lucru.

– N-ai putea să înțelegi. Tipii ăia din camera din spate, polițiștii? Să-i vezi cum se uită la noi, la Sonja și la mine, și ce chestii spun, ce lucruri nu spun. Ce bancuri fac despre noi când cred că noi nu-i auzim… Zâmbi cu amărăciune. Ei da, le dau la oameni de băut ca să câștig o pâine. Ei și? Asta-i tot ce fac. Da’ asta nu le dă lor dreptul să-și bată joc de mine. Toată lumea are dreptul la un pic de demnitate, nu?

Joanne Harper, fata visurilor lui Vincent, încă nu se întorsese la depozit.

Cei doi bărbați erau în Plasture-mobil, care era parcat la sud de Spring Street, vizavi de depozitul întunecat unde Duncan urma să-și omoare cea de-a treia victimă și Vincent să aibă prima “legătură de suflet” după foarte, foarte multă vreme.

Mașina nu era mare lucru, dar era sigură. Ceasornicarul o furase de undeva de unde nu avea să se bage de seamă prea repede că lipsește, cel puțin așa spunea el. Avea tot număr de New York, dar pe care-l furase de la un alt Explorer maro – ca să treacă de verificarea inițială a polițiștilor, dacă se întâmplă să fie observați (“Rareori controlează numărul de identificare a vehiculului, ci numai pe cel de înmatriculare”, îi explicase Ceasornicarul).

Vincent fu de acord că era un lucru deștept, deși îl întrebase ce-o să facă dacă polițistul verifică totuși și numărul de identificare. Nu s-ar potrivi cu cel de înmatriculare și atunci ar ști că Explorerul era furat.

Duncan îi răspunsese: “Oh, l-aș omorî”. De parcă era ceva firesc.

Schimbând subiectul…

Duncan se uită la ceasul de buzunar și apoi îl puse la loc, încheindu-și din nou fermoarul. Își deschise rucsacul, unde avea ceasul și celelalte unelte pe care le va folosi, toate aranjate cu grijă dinainte. Întoarse ceasul, fixă ora și închise fermoarul rucsacului. Vincent auzea ticăitul prin nailon.

Atașară căștile la telefoanele mobile, ca să aibă mâinile libere și Vincent puse un scaner al poliției pe scaunul de lângă el (ideea lui Duncan, bineînțeles). Îl porni și ascultară transmisiuni cu pălăvrăgeala obișnuită despre accidente în trafic, stadiul închiderii străzilor pentru un eveniment de joia viitoare, un atac de cord de undeva de pe Broadway, un lanț furat…

Viață de oraș mare…

Duncan se controlă cu grijă, se asigură că toate buzunarele îi erau bine închise. Își trecu peste corp o rolă de îndepărtat părul de câine, ca să îndepărteze orice urmă care să poată fi folosită ca probă și îi reaminti lui Vincent să facă același lucru înainte de a merge înăuntru pentru “legătura lui de suflet” cu Joanne.

“Meticulos…”

– Gata?

Vincent dădu din cap că da. Duncan ieși din Plasture-mobil, se uită în sus și în jos pe stradă, apoi se duse la ușa de serviciu. O deschise cu șperaclul în aproximativ zece secunde. Uluitor. Vincent zâmbi, admirând îndemânarea prietenului său. Mâncă două batoane de ciocolată, mestecându-le cu mușcături feroce.

Un moment mai târziu, îi vibră telefonul mobil și răspunse.

– Sunt înăuntru, zise Duncan. Cum arată strada?

– Sunt câteva mașini care mai trec din când în când. Nu e nimeni pe trotuare. E liber.

Vincent auzi câteva clinchete metalice. Apoi bărbatul îi șopti:

– Te chem eu când e gata pentru tine.

După zece minute, Vincent văzu pe cineva într-un palton negru îndreptându-se spre depozit. Ţinuta și felul de a se mișca sugerau că era o femeie. Da, da, era florăreasa lui, Joanne.

I se făcu o foame de lup.

Se lăsă în jos în scaun, ca să nu-l vadă. Apăsă butonul TRANSMITE pe telefon.

Auzi clicul telefonului lui Duncan. Fără “alo“ sau “da“.

Vincent își ridică puțin capul și o văzu ajungând lângă ușă. Zise în telefon:

– E ea. E singură. O să ajungă înăuntru imediat.

Ucigașul nu spuse nimic. Vincent auzi clicul telefonului închis la celălalt capăt.

Luna Rece


Cartea Luna rece poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: