/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 11 mai 2018: Emma – Jane Austen

În noaptea aceea, Harrier dormi la Hartfield. De câteva săptămâni își petrecea mai mult de jumătate din timp acolo și ajunsese chiar să aibă o cameră de culcare aranjată special pentru ea. Emma socotea că, din toate punctele de vedere, era mai bine s-o țină pe la ei cât mai mult posibil, în această perioadă. A doua zi dimineața trebuia să treacă o oră-două pe la doamna Goddard, tocmai pentru a o anunța că va rămâne câteva zile la Hartfield.

După plecarea Harrietei, domnul Woodhouse și Emma primiră vizita domnului Knightley, care stătu o vreme de vorbă cu amândoi, până în clipa când domnul Woodhouse se lăsă convins de fiica sa să iasă la plimbare, așa cum hotărâse mai dinainte, și se văzu nevoit, datorită insistențelor celor doi, ca în acest scop, să-l părăsească pe domnul Knightley, în ciuda scrupulelor sale de om bine crescut. Domnul Knightley, care nu era ceremonios din fire, oferea, prin răspunsurile sale scurte și hotărâte, un contrast amuzant scuzelor prelungite și ezitărilor politicoase ale interlocutorului său:

– Cred că, dacă mă veți scuza, domnule Knightley, dacă nu considerați că fac un lucru foarte urât, voi urma sfatul Emmei și voi ieși pentru un sfert de oră. Acum e soare și cred că e timpul cel mai potrivit să-mi fac plimbarea. Mă port fără prea multă ceremonie față de dumneavoastră, domnule Knightley. Noi, bolnavii, ne asumăm acest privilegiu.

– Stimate domnule, vă purtați de parcă aș fi un străin!

– Vă las în loc pe fiica mea. Emma va fi fericită să stea de vorbă cu dumneavoastră. Așa că eu vă cer scuze și mă duc să-mi fac plimbarea mea scurtă, de iarnă.

– Foarte bine, domnule.

– Ar trebui să vă rog să mă însoțiți, domnule Knightley, dar umblu foarte greu și v-aș plictisi cu încetineala mea. Și, în afară de asta, mai aveți o plimbare bună de făcut până la Donwell Abbey.

– Mulțumesc, domnule, mulțumesc. Chiar acum plec și eu. Cred că cel mai bine e să ieșiți cât mai repede. Să vă aduc paltonul și să vă deschid ușa.

În fine, domnul Woodhouse plecă, dar domnul Knightley, în loc să plece și el imediat, se așeză din nou părând a dori să mai stea de vorbă. Începu să discute despre Harriet, și o lăudă, din proprie inițiativă, mai mult ca oricând.

– Nu-i apreciez frumusețea atât de mult ca tine, zise el, dar e o fetiță drăguță și cred că are o fire bună. Caracterul ei depinde de cei din jur, dar în mâini bune poate să ajungă o femeie minunată.

– Îmi pare bine că ești de această părere și sper că de mâini bune n-o să ducă lipsă.

– Aha, zise el, văd că vânezi un compliment, așa că am să-ți spun că ai contribuit la educația ei. Ai vindecat-o de chicotitul acela de școlăriță. Îți face într-adevăr cinste.

– Mulțumesc, ar fi o umilință pentru mine să aflu că nu-i pot fi de folos. Dar nu toată lumea se omoară să mă laude. Dumneata nu mă prea copleșești.

– Spuneai că trebuie să se întoarcă în dimineața asta?

– Dintr-o clipă într-alta. A întârziat deja mai mult decât avea de gând.

– I s-o fi întâmplat ceva. O fi având musafiri.

– Țațe din Highbury, o pacoste, nu alta.

– Poate că pentru Harriet nu sunt chiar așa o pacoste, ca pentru tine.

Emma nu putea să-l contrazică, pentru că ăsta era adevărul, așa că tăcu. El adăugă imediat, cu un zâmbet:

– Nu am pretenția să pot ghici ce se petrece într-un anume loc, la un anume moment, dar trebuie să-ți spun că am toate motivele să cred că prietena ta va primi în curând o veste bună.

– Într-adevăr, cum așa, ce fel de veste?

– Ceva foarte serios, te asigur, zise el, continuând să zâmbească.

– Foarte serios? Nu mă pot gândi decât la un singur lucru – cine s-a îndrăgostit de ea? Cine ți-a făcut confidențe?

Emma își formulase deja pe jumătate ideea că domnul Elton trebuie să fi făcut vreo aluzie. Domnul Knightley era un fel de prieten și sfătuitor al tuturor și, după câte știa, domnul Elton îl stima foarte mult.

– Am motive să cred, răspunse el, că Harriet Smith va primi în curând o cerere în căsătorie, și încă de la un tânăr ireproșabil – e vorba de Robert Martin. Se pare că vizita ei la Abbey Mill în vara asta a avut o mare influență asupra lui. E îndrăgostit până peste urechi și vrea să o ia de nevastă.

– Foarte drăguț din partea lui, zise Emma, dar e sigur că Harriet vrea să-l ia de bărbat?

– Ei bine, să zicem că vrea să o ceară. Așa e bine? A venit la Abbey cu două seri în urmă, special ca să-mi ceară sfatul. Știe că-l prețuiesc, pe el și familia lui, și cred că mă consideră unul dintre cei mai buni prieteni. A venit să mă întrebe dacă nu cred că e prea devreme pentru el să se însoare, dacă nu e prea tânără fata, pe scurt, dacă găsesc că e bună alegerea lui. Pentru că, se pare că a înțeles, mai ales de când tu faci atâta zarvă în jurul ei, că lumea o consideră pe ea superioară lui pe plan social. Mi-a făcut plăcere să aud tot ce mi-a spus. N-am întâlnit niciodată un băiat cu atâta bun simț ca Robert Martin. Vorbește totdeauna fără ocolișuri, cu inima deschisă și cu multă judecată. Mi-a spus tot, condițiile și planurile pe care le are și ce va face familia lui în cazul că se căsătorește. E un tânăr minunat și ca fiu și ca frate. L-am sfătuit, fără nici o ezitare, să se însoare. Mi-a dovedit că și-o poate permite și, aceasta fiind situația, cred că nu e nimic mai bun de făcut. Am lăudat-o și pe frumoasa domnișoară și l-am trimis acasă fericit. Chiar dacă până acum n-ar fi dat doi bani pe cuvântul meu, de-acum încolo ar avea cea mai mare încredere. Și probabil că a plecat socotindu-mă cel mai bun prieten și sfătuitor. Asta a fost alaltăieri seară. Acum, după cum bine se poate presupune, nu va pierde mult timp până să-i vorbească fetei, și cum nu i-a vorbit ieri, probabil că astăzi se află la doamna Goddard. Și poate că Harriet Smith e reținută de un musafir pe care nu-l consideră deloc o pacoste.

– Te rog, domnule – Knightley, zise Emma, care zâmbise mereu în timp ce el vorbea, spune-mi și mie de unde știi că nu i-a vorbit ieri.

– Desigur, zise el surprins, nu știu în mod precis, dar se poate deduce. N-a fost toată ziua la tine?

– Haide, zise ea, îți spun și eu ceva în schimbul a ceea ce mi-ai spus. A vorbit ieri, adică a scris, și a fost refuzat.

Emma fu nevoită să repete fraza, pentru că domnului Knightley nu-i venea să creadă și chiar se înroșise de uimire și supărare. Se ridică în picioare, indignat cu totul, și zise:

– Atunci e mult mai găgăuță decât mi-am închipuit. Ce vrea tâmpita asta de fată?

– A, desigur, strigă Emma, unui bărbat îi e imposibil să înțeleagă că o femeie poate refuza o cerere în căsătorie. Un bărbat își închipuie că o femeie e gata să ia pe oricine o cere!

– Prostii! Un bărbat nu-și închipuie așa ceva. Dar ce poate să însemne asta? Harriet Smith să-l refuze pe Robert Martin? Ar fi o curată nebunie, dar sper că greșești, draga mea.

– Am văzut răspunsul ei. Era cât se poate de clar.

– Ai văzut răspunsul? L-ai și scris, poate. Emma, asta e opera ta. Tu ai convins-o să-l refuze.

– Și dacă aș fi făcut-o (ceea ce nu e adevărat), nu cred că aș fi făcut rău. Domnul Martin e un tânăr foarte respectabil, dar nu admit să fie considerat egalul Harrietei. Și sunt chiar surprinsă că a îndrăznit să-i ceară mâna. După câte spui, se pare că a avut totuși unele scrupule. Păcat că a trecut peste ele.

– Nu e egalul Harrietei?! exclamă domnul Knightley tare și cu furie, și adăugă mai calm, dar tot cu asprime: Într-adevăr, nu e egalul ei, pentru că-i e mult superior, din toate punctele de vedere. Emma, afecțiunea ta pentru fata asta te orbește. Ce pretenții poate să aibă Harriet Smith, în privința familiei, a caracterului și culturii, la cineva mai bun ca Robert Martin? E fiica naturală a nu se știe cui, n-are probabil nici cine știe ce avere și în mod sigur nici rude respectabile. Se știe numai că e chiriașă la o școală oarecare. Nici nu e deșteaptă, nici cultivată. N-a învățat nimic folositor și e prea tâmpită ca să se descurce. La vârsta ei nu are nici o experiență și cu mintea ei puțină nici nu va căpăta. E drăguță și cumsecade și asta e totul. Singurul meu scrupul, când l-am sfătuit să se însoare, era în privința lui, pentru că ea e mai prejos de meritele lui. Eram convins că în privința averii el poate găsi ceva mai bun, și în privința inteligenței și hărniciei, ceva cu nimic mai rău. Dar nu-i puteam aduce asemenea argumente unui îndrăgostit și eram dispus să nu văd nimic rău la ea. Are o fire care în mâini bune, ca ale lui, poate să fie îndreptată spre bine. Socoteam că avantajele căsătoriei erau toate de partea ei și nu aveam nici cea mai mică îndoială că toată lumea se va mira de norocul ei. Eram sigur că și tu vei fi mulțumită. Imediat m-am gândit că n-o să-ți pară rău să-ți pierzi prietena, când o vei ști atât de bine măritată. Mi-aduc aminte că mi-am spus: „Chiar Emma, care e atât de părtinitoare cu Harriet, va socoti că are noroc”.

– Nu-mi pot opri uimirea că o cunoști atât de puțin pe Emma, încât să spui așa ceva. Cum? Să socotesc eu că un fermier (cu toate meritele și bunul lui simț, domnul Martin nu e nimic mai mult) e o partidă pentru prietena mea intimă?! Să nu regret că o pierd de dragul unui bărbat pe care nu-l pot admite în societatea mea?! Mă întreb cum crezi că e posibil să am asemenea sentimente. Te asigur că sunt departe de așa ceva. Sentința dumitale nu e deloc dreaptă. Nu ești cinstit față de pretențiile Harrietei. Se vor bucura de o cu totul altă apreciere din partea mea și a altora. Domnul Martin e poate mai bogat, dar îi e fără îndoială inferior pe scara socială. Sferele în care se învârte ea sunt mult deasupra lui. Ar fi o înjosire!
Emma

 


Cartea Emma poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: