/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 10 mai 2018: Arta conversației – Ileana Vulpescu

Soneria țârâi slab și scurt. Dac-ar fi auzit trâmbița Judecății de Apoi, Sânziana Hangan n-ar fi sărit mai rău decât la sunetul acela timid și nehotărât.

Porni din baie, ștergându-și mâinile de-un prosop. Ajunse-n fața ușii de intrare și, contrar obiceiului, deschise fără să privească prin vizetă. Deschise ușa larg, la perete. “Semn de caracter leal, de om generos și netemător de nimic”, așa diagnostica doctorul Daniel Șerban acest fel de-a deschide ușa.

În fața Sânzienei, stătea un bărbat înalt, șaten, într-un costum maroniu în carouri, cu-o valijoară burduf și cu un trenci bleumarin într-o mână, cu un buchet de garoafe învelit în celofan, în cealaltă mână.

Sânziana se uita la el și, dac-ar fi putut să pună un diagnostic stării ei, ar fi spus cum spunea maică-sa: “Uneori ai momente când parcă-ți ia Dumnezeu mințile”. Îi bătea inima atât de tare că-i simțea pulsațiile-n cerul gurii; sau făcuse o sincopă? Își trecu o mână prin fața ochilor ca spre-a alunga nălucile.

– Sărut mâna, sună în fine glasul bărbatului șaten, aducându-i pe-amândoi la realitate.

– Bună seara, Pavele. Hai, intră…

– Credeam că… m-ai uitat, zise el, în timp ce-și punea valiza și trenciul pe lădița de pantofi a cuierului din vestibul.

O clipă ezitase asupra persoanei la care să folosească verbul.

Îi întinse florile.

– Cred că trebuia să le scot hârtia, nu-i așa? o-ntrebă el, privind-o și zâmbind. Sunt subtilități de-astea care mie-mi scapă.

– Vezi-ți de treabă! Să mergem în casă.

– Nu deranjez pe nimeni?

– Cred că cel puțin o oră de-aici încolo n-o să se-arate nimeni.

Pavel Vlas se așezase-n berjera din sufragerie, pe care i-o arătase Sânziana cu mâna. Tocmai când Sânziana se pregătea să-și tragă un scaun și să se-așeze și ea, sună telefonul.

– Iartă-mă o clipă.

(“E la fel de frumoasă și n-a-mbătrânit deloc, dar ceva i s-a schimbat în privire, s-a adâncit, s-a-ntunecat”.)

– Da, Myriam, îi spun, sigur. Trebui’ să se-ntoarcă. Nu te superi că nu stau de vorbă, dar am o vizită. La revedere.

Sânziana se-așeză pe scaun, potrivindu-și grijuliu fusta. Pavel Vlas o privea, implorând-o-n gând să spună un cuvânt, dar Sânziana, neavând deloc aptitudini mondene, nu se pricepea s-azvârle un cuvânt anodin cu care să pună capăt unui moment greu de trecut. Cu dinții-ncleștați și tremurând ca de friguri, se uita la el și tăcea.

– Credeam că m-ai uitat, sună în sfârșit glasul lui Pavel, stins de parcă venea de cine-știe-unde. S-ar fi putut, au trecut cinci ani. În august s-au împlinit cinci ani, continuă el, cu-o voce un pic mai sigură, închizând ochii.

– S-ar fi putut, Pavele, ce nu se poate pe lumea asta? S-ar fi putut, dar nu te-am uitat. Eu nu uit nimic. Câteodată mi-e frică să nu mor de-atâta memorie. Nu uit nimic și pe nimeni. Iar cine-a-nsemnat ceva în viața mea, un ceas măcar… nu mai are nici o șansă să-l uit.

Ultimele cuvinte le spuse cu intenția de-a-ndulci nițel tonul amar și patetic cu care rostise restul frazei.

(“Să-i spun dintr-o suflare ce am de spus, că doar n-o să stăm de povești până plec la gară”.)

– Sânziana, cred că ești tare mirată că te-am căutat. Acum cinci ani m-ai rugat să nu te caut niciodată. Ți-am făgăduit și m-am ținut de vorbă și n-aș fi venit niciodată să te tulbur dacă…

– Dacă?

– Dacă n-aș avea o bănuială…

Se opri, dar de data asta, Sânziana, care nu mai avea pic de sânge-n obraz, nu-l mai ajută.

– De ce nu spui nimic? Știi bine la ce mă gândesc. Fiica ta cea mică, Ana, e copilul meu. Că astă-vară la mare (“la marea care mi-a fost atât de dragă acum cinci ani”), că as’ vară, fetița, Ana, se juca-n nisip cu băieții mei, asta știi. Lumea-i mică, Sânziana… Când m-am uitat bine la Maria, la fiică-ta cea mare, mi s-a părut că mai văzusem cândva fetița asta. M-am întrebat atunci de ce te făceai că nu mă vezi. Pe urmă, mi-am dat eu seama. “”Cum te cheamă pe tine, copilă?”. “Ana Hangan, și-am patru ani””. Pe cea mare – Bujor, pe cea mică – Hangan, ca pe tine. Una era dintr-o căsătorie, alta – din altă căsătorie. Le creștea un domn Hangan care credea că una e a lui.

– Nu le creștea nici un domn Hangan. A existat un singur domn Hangan și-acela a murit, în ’42, pe front. Frumoase gânduri ți-ai făcut despre mine…

Pavel se duse-n fața Sânzienei, și-o luă de mână.

– Te rog, nu te supăra…

Sânziana se uită-n ochii lui albaștri și văzu atâta căință și-atâta amărăciune că simți cum îi urcă un nod în gât și-o podidi plânsul. (“Doamne, Doamne, ce-or avea toți oamenii cu mine de nu mă lasă o dată să trăiesc în pace?”.)

Murea de rușine să plângă-n fața cuiva. Își duse amândouă mâinile la ochi, apoi, cu capu-n pământ, plecă din cameră. Se-ntoarse, e drept că spălată pe față, dar cu pleoapele de sus umflate de parcă le-ar fi injectat de curând ceva sub pielea transparentă, albăstruie.

(“Doamne Dumnezeule, martor îmi ești că nici cu gândul n-am gândit s-o supăr”.)

– Iartă-mă, Pavele. Dar pe fiecare din noi ne-ajunge câteodată, nu știu ce ne-ajunge, dar ne-ajunge… E câte-o zi când vine totul peste tine ca un tăvălug. Te rog să mă ierți! N-aș vrea să te simți prost în casa mea. La urma urmei, tot așa aș fi gândit și eu ca și tine. Te rog să mă ierți! Toată viața m-am stăpânit, mi-am înghițit lacrimile și numai Dumnezeu știe de câte ori, dar sunt zile când nu mai pot. Atunci, intru-n baie și plâng sau plec pe stradă. Acum însă…

Și iar o podidi plânsul și iar se ridică să plece. Pavel i se-așeză hotărât în cale și-o apucă de-amândouă mâinile, o luă apoi de bărbie și-ncercă să se uite-n ochii ei, dar Sânziana întoarse capul ca să nu-i observe el lacrimile.

(“Așa ne-am cunoscut, așa ne revedem”.)

Pavel scoase din buzunarul de la piept o batistă albă și-i șterse ochii.

* “Toată viața m-am stăpânit și mi-am înghițit lacrimile și numai Dumnezeu știe de câte ori…”. Cuvintele astea îl izbiseră cum îl izbiseră lacrimile ei, atunci, pe plajă. “Ce-o fi fost viața femeii ăsteia înainte, înaintea verii de-atunci, și pe urmă? Dacă fetița e copil din flori, cum am auzit, câte umilințe o fi-ndurat în ăștia cinci ani, câte lacrimi o fi-nghițit? Femeie necăjită, pe care-am iubit-o ca pe nimeni în lumea asta, pe care-o iubesc și-am s-o iubesc…”.

Cu-o mână o strângea la piept, cu cealaltă o mângâia pe cap. Sânziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârșea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, își vedea etalată toată viața. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simțea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine și curățenie în sinea ei. Nu-și jura nimic, nu lua nici o hotărâre, nu se-nverșuna-mpotriva nimănui și-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele și-obositoare. Dacă se-ntâmpla seara, ieșea să se plimbe nițel singură, se-ntorcea acasă și se băga imediat în pat. Norocul ei că, de când se despărțise de Alexandru, nimeni n-o-ntreba “de ce?”. Alexandru, principalul furnizor al motivelor ei de plâns, n-o-ntreba nici el prea des. O-ntreba “ce, iar ți s-au înecat corăbiile?”, doar când grosolănia pe care-o comisese, față de ea sau față de alții, nu i se părea atât de flagrantă, și deci în stare s-o indispună.

La fel și-acum. De ce plângea? Ce plângea? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-ngrămădeau ca un munte-n fața ochilor, bătăi amenințătoare în ușa din Amzei îi răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea și pe maică-sa, prin ’50, grămezi de lemne i se-nfățișau așezate-n fața unei scări-melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, mașina de scris a maică-sii îi țăcănea-n urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu plapuma și cu pledul ca să nu-nghețe pe zile geroase când auzeau tabla acoperișului trosnind de-atâta frig, se simțea asudând în zilele de vară, soarele încingând cotețul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic și, deodată, vedea o crenguță de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu câteva globuri în ea, iar ele două ținându-se de mână și cântând în fața crenguței. O, brad frumos… și O, ce veste minunată… și iar marmeladă, ele două cu Taica și cu Maica adunând spice de pe arie, că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcând în picioare pământ amestecat cu pleavă și cu ceva paie ca să facă niște chirpici din care să-și ridice ăi bătrâni o odăiță și-o bucătărie, când îi duseseră-n Bărăgan, ele două stând și păzind-o pe Surica Juster, “tanti Surica”, mătușa profesorului Iancu Stein, pândind-o pe biata paralitică să moară, ca să rămână singure-n garsoniera în care bătrâna, știind că moare, le luase-n spațiu. Murise binecuvântându-le c-o-ngrijiseră până-n ultima clipă. Sărmana bătrână. Plosca, iar plosca, plosca sau, dacă nu, să rămână cine-știe până când în mansarda din Cercului. Plosca, plosca. Și iar munți de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Și gura care-i lăsa apă de câte ori vedea un sendvici cu șuncă la școală, de câte ori mergea pe stradă și simțea miros de friptură din câte o casă. Și iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun – dar ce-aveau mai bun? – cu porția de lemne arsă pe-o săptămână ca să le fie cald măcar într-o zi de sărbătoare, cântând în fața crenguței de brad lipită de perete cu-o aplică, ele două luându-se de mână și cântând O, brad frumos… și O, ce veste minunată… în plânsul ei, crenguța de brad aducea o răceală și-o liniște. Gândurile i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i mai putea spune “ți-aduci aminte-atuncea… știi… când…”. Acest moment de concentrare a gândurilor era și cel al durerii maxime. În acel lamento monoton în care vedea adunate la un loc toate adversitățile vieții, ca pe niște grămezi de pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversități materiale, umilitoare dar materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un zâmbet și-o privire de-o înaltă resemnare, zâmbetul și privirea care-o ocrotiseră până cu doi ani în urmă. Deodată, munții de lăzi de marmeladă, grămezile de lemne-n fața scării-melc se prăbușeau ca un castel din cărți de joc, un castel care se estompa până se ștergea cu totul în fața unei dureri atât de mari, de profunde, care nu semăna cu nimic. Îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă niciuna nu merita să stea alături de durerea aceea unică.

Arta Conversatiei

 


Cartea Arta conversației poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: