/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 9 mai 2018: Inside out. O istorie personală a Pink Floyd – Nick Mason

Evenimentul care a inspirat The Wall a avut loc la un spectacol pe Stadionul Olimpic din Montreal în timpul turneului Animals din 1977. Acesta era un stadion gigantic, străjuit de un turn futuristic, care fusese construit pentru Jocurile Olimpice cu un an înainte. Tumul ajungea la înălțimi enorme și, prin însăși mărimea sa, amplasamentul nu contribuia la o atmosferă caldă și prietenoasă cu fanii.

În primele rânduri din apropierea scenei, era un grup relativ mic, dar surescitat, care era, probabil, „sus” la capitolul chimicale, dar, în mod sigur, foarte jos la capitolul atenție. Fiind chiar în față, puteam să-i auzim și să ne dăm seama de starea de spirit a publicului. În pauza dintre două numere, acest grup făcea sugestii de cântece. Când lui Roger i-a căzut privirea pe un membru foarte gălăgios al găștii care striga „Cântă «Careful With That Axe», Roger”, și-a pierdut răbdarea și, până la urmă, l-a scuipat pe individ.

Acest lucru era mai mult decât neobișnuit, era ciudat. După plecarea lui Syd, Roger fusese mereu purtătorul de cuvânt pe scenă și se ocupase cu aplomb și, adesea, cu unele observații amuzante, de prezentări, de întreruperile ce apăreau în timpul spectacolului când cedau proiectoarele sau provocate de fel de fel de agitatori. Incidentul nu făcea decât să sublinieze faptul că stabilirea oricărei legături cu publicul devenise tot mai dificilă.

Roger nu era singurul care se simțea deprimat din cauza spectacolului. În decursul anilor, elaboraserăm un bis final definitiv la care cântam un blues lent de douăsprezece măsuri în timp ce echipa tehnică scotea treptat tot echipamentul și instrumentele de pe scenă, ieșind, tăcut, un singur muzician. De această dată, David a fost atât de supărat de atmosfera concertului încât nu a vrut nici măcar să participe la bis.
Deși în acel moment incidentul cu scuipatul a fost enervant, a servit totuși la a pune în mișcare rotițele creative ale lui Roger care a elaborat planul unui spectacol bazat pe ideea unui public separat atât fizic, cât și mental de idolii săi. Dacă incidentul de la Montreal a avut vreun impact care i-a schimbat viață amărâtului de fan scuipat de Roger, nu se știe; este suficient să spunem că el nu a angajat niciodată un avocat și nici nu a cerut dividende pentru inspirație creatoare.

The Wall, ca întreg, reprezintă o mare cantitate de material distribuit pe suporturi diferite: discul, concertele – dublate de material video și efecte de scenă – și un film. Aceasta fusese intenția lui Roger încă de la început. El manifestase întotdeauna o dispoziție pentru explorarea posibilităților multimedia, dar The Wall a dus lucrurile mult mai departe. Și ca timp proiectul s-a întins foarte mult: perioada de lucru a durat, de fapt, de la jumătatea lui 1978, când Roger a creat versiunea inițială, până în 1982, odată cu lansarea filmului.

Roger învățase din experiență că era esențial să știi când era momentul potrivit pentru a scoate în față o idee. Cândva, în decursul anului 1978, a simțit clar că acel moment sosise și s-a apucat de treabă în studioul de acasă. În momentul când ne-a arătat rezultatele muncii sale – îmi amintesc că am fost la el cel puțin o dată ca să le ascult, iar el a adus, de asemenea, benzile la Britannia Row –, avea, de fapt, schițate două discuri, unul fiind The Wall, iar celălalt The Pros And Cons of Hitch-hiking.

Deși mai târziu a trecut printr-o transformare enormă și, de fapt, Roger a sfârșit prin a rescrie întreaga compoziție muzicală în Franța, demoul Wall conținea suficientă claritate și destule concepte – unele având doar un schelet, altele cu ceva mai multă carne pe ele – pentru ca noi toți să înțelegem că acesta avea mult mai mult potențial decât un simplu album. La fel, cu toții ne-am simțit mai puțin inspirați de The Pros and Cons Of Hitch-hiking; se părea că era mai bine să-l lăsăm pe Roger să îl facă singur (ceea ce a și făcut în 1984). Încă de pe-atunci era evident că The Wall era o nouă mare lucrare – și cred că toți ne puteam imagina interpretând-o. A fost, de asemenea, o ușurare imensă pentru noi să ni se ofere un asemenea concept complet chiar de la începutul procesului.

Pe una dintre piesele de pe demo pot fi auzit și eu, înjurând la telefon. Roger avusese nevoie pentru ritm de un ton de telefon care suna și, presupunând că eram plecat, m-a sunat pe numărul de acasă fără să se sinchisească să verifice dacă eram acolo sau nu. Am ridicat receptorul și, la început, m-am gândit că era o glumă proastă deoarece părea că la celălalt capăt al firului fredona un nebun – de unde și înjurăturile mele. Ceva mai târziu, s-a aflat că cel care cânta acolo fusese Roger. Între timp, amândoi am rămas confuzi o vreme.

Steve O’Rourke a ascultat și el demourile: el a fost singurul capabil (și suficient de cinstit) să-și aducă aminte că a selectat Pros And Cons ca bucata sa muzicală favorită. Acest lucru ne-a permis să continuăm vechea și buna noastră tradiție de a face mișto de gusturile muzicale ale managementului, dar, în apărarea lui Steve, trebuie amintit că demourile lui The Wall nu includeau încă niciunul dintre cântecele bine-cunoscute, precum „Run Like Hell” sau „Comfortably Numb”.

Nivelul contribuțiilor celorlalți membri ai formației avea să devină mărul discordiei. Poate că însuși caracterul complet al demoului lui Roger nu le-a permis lui David și Rick să contribuie mai mult. Dar, cu siguranță, David a simțit mai târziu că aportul său muzical, mai ales la „Run Like Hell” și „Comfortably Numb”, nu a fost suficient recunoscut. Însă acest vulcan potențial al vrajbei viitoare era încă adormit în momentul în care am început să lucrăm la versiunile brute ale unora dintre cântecele pentru The Wall, la Britannia Row în toamna lui 1978.

Când a început lucrul, ne lipsea un inginer de sunet. Cred că am simțit că Brian Humphries era acum complet epuizat și suferea de un caz extrem de suprasaturație de Floyd Alan Parsons era acum The Alan Parsons Project și Nick Griffiths era considerat încă o cantitate relativ necunoscută, așa că am început să căutăm și să întrebăm în jur de un inginer tânăr, dar talentat, cu experiență, și care putea să aducă o abordare diferită a sunetului nostru. În cele din urmă, Alan l-a recomandat pe James Guthrie care produsese și lucrase ca inginer cu o serie de formații inclusiv Heatwave, The Movies și Judas Priest, precum și cu o trupă numită Runner. Palmaresul lui James, în special o tușă sonoră scânteietoare, identificabilă instantaneu, pe care o adusese în munca sa cu Runner, sugera că el putea să adauge și muncii noastre un aer proaspăt, mai viu. Steve O’Rourke l-a rugat pe James să vină în biroul său. James nu știa mare lucru despre formația pe care o manageria Steve sau despre ce voia să discute. El spune că Steve avea două proiecte pe care voia să le discute. Unul era Tom Robinson, celălalt Pink Floyd. „Mi-am ridicat calm falca de pe jos, m-am adunat și am dat din cap cu profesionalism, dar inima mea o luase razna. Steve mi-a spus că trupa ascultase ceva din ce am lucrat și că era interesată să mă cunoască. A subliniat că asta avea să fie o coproducție. M-am gândit: «Tipii ăștia au fost propriii lor producători încă de pe vremea când eu eram la școală. Nu am nicio problemă cu asta»”. James s-a întâlnit cu Roger pe care și-l amintește ca fiind „amabil și serios, analizându-mi atent fiecare cuvânt și gest”. Au discutat despre conceptul lui Roger pentru The Wall și lui James i-a fost trimisă o copie a demoului.

Infinit de răbdătorul James a fost o contrapondere a extrem de energicului și adesea irascibilului Bob Ezrin. Deși produseserăm singuri Dark Side și Wish You Were Here, Roger decisese să-l transfere pe Bob ca coproducător și colaborator. Bob era un producător reputat care lucrase la câteva albume ale lui Alice Cooper și la albumul Berlin al lui Lou Reed. L-am cunoscut prin intermediul lui Carolyne, cea de-a doua soție a lui Roger, care lucrase cu el și care, de fapt, îl luase la spectacolul din Hamilton, Ontario, unde aruncasem în aer tabela de scor.

Tot atunci, Bob adusese cu el și un prieten care era psihanalist și, totodată, fan al trupei. După ce l-a văzut pe Roger cum s-a tăiat la picior după spectacol, prefăcându-se că se luptă cu Steve, psihanalistul a sugerat că ar putea fi o idee bună dacă el s-ar alătura turneului ca un membru permanent al echipei tehnice… James Guthrie a remarcat, cu înțelepciune, că, odată ce fusese socotit demn de încredere, era ca și cum a fost acceptat într-o familie, „deși o familie foarte disfuncțională”, după cum își amintește că am zis eu odată.

Inside Out O Istorie Personala A Pink Floyd

 


Cartea Inside out. O istorie personală a Pink Floyd poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: