/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 12 aprilie 2018: Ultimul om bun – A.J. Kazinski

Insula rahatului. Niels ura expresia aceea. Ceea ce nu îi împiedica pe cei doi demonstranți aflați la intrarea pe autostradă să fluture o pancartă pe care, cu un scris neîndemânatic, fusese scrijelit: “Bine ați venit pe insula rahatului unde s-au adunat liderii de rahat ai lumii.” Hannah îi văzu și ea, dar nu comentă nimic. Din bărbi le atârna zăpadă și gheață. Tipul arăta a ceea ce probabil că și era: un țicnit. Un individ de teapa celor care sunt mereu atrași de genul acesta de manifestații, ca, de exemplu, summitul cu privire la schimbarea climatică. COP 15 era o delicatesă pentru adepții teoriei conspirației și hrană spirituală pentru paranoicii aflați mereu în căutare de semne ale apocalipsei: toți liderii lumii adunați în același loc. Un loc unde locuitorii Copenhagăi obișnuiseră să-și verse conținutul latrinelor. Era aproape prea simbolic. Haznaua aceea fusese acoperită acum cu un strat subțire de asfalt pe care fusese construit un complex arhitectonic ce aducea cu o viziune de felul celor ce apăreau prin filmele științifico-fantastice franțuzești din anii șaizeci. Șine elevate pentru trenuri fără șofer și blocuri albe, uniforme. O arhitectură clinică, gândită pe vremea când lumea credea că viitorul avea să desființeze individul în favoarea colectivului. Ceea ce nu s-a întâmplat însă.

Pe vremea aceea, cu circa 40 de ani în urmă, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că lumea avea să devină un termostat pe care să-l poți regla – mai rece sau mai cald. Mai ales cald, din câte se pare.

Încă un grup de activiști dezlănțuiți înaintau prin zăpada de la marginea autostrăzii, îndreptându-se spre Bella Center.

– Se vede treaba că au deschis porțile balamucului, mormăi Niels.

Hannah încercă să-i răspundă cu un chicot, dar îi venea greu.

– Ești sigur că ai nevoie de mine aici?

– Da. Tu ai să-i explici.

Hannah privi pe fereastră. Regreta acum. Nu se simțea în stare să explice nimic.

Bella Center. Un nume frumos pentru o clădire din beton cenușiu, amplasată pe cea mai plată mlaștină din Europa. Niels parcă în apropiere. Avea nevoie de un permis special pentru a putea conduce până la intrare. Pe perioada desfășurării summitului, Bella Center nu se afla sub jurisdicție daneză, ci aparținea de ONU. Altminteri, n-ar fi fost posibil ca o mână de despoți să ia parte la întrunire. Șefi de stat, care, conform standardelor occidentale, ar fi trebuit să ispășească vreo 38 de sentințe pe viața pentru crime împotriva umanității. Dar acum se aflau aici. Mugabe, Ahmadinejad și toată gașca. Ca să dea căldura mai încet. Era aproape emoționant.

– Sommersted? îl întrebă Niels pe unul dintre polițiști.

– Înăuntru, pe undeva. E un haos în momentul acesta. Tocmai a sosit Obama.

Niels îi zâmbi și îl bătu pe umăr. Polițistul dădu din cap.

– E greu de spus dacă noi sau cei de la Serviciile Secrete orchestrează tot showul, încheie el. Showul, se gândi Niels. Poate că termenul era mai potrivit decât se așteptase polițistul. Demonstranții erau ținuți afara de un gard înalt de trei metri. Acum stăteau de cealaltă parte a acestuia și semănau cu niște refugiați ruși din perioada revoluției: îmbrăcați în negru, înghețați și inofensivi. Cei care erau potențial periculoși fuseseră încarcerați pe perioada cât Obama se afla aici. Cei care ar fi avut o șansă reală să forțeze gardul.

Sommersted stătea în fața camerelor de televiziune și a jurnaliștilor cu un zâmbet relaxat, chit că întrebările îl potopeau: de ce trebuiseră demonstranții să stea atât de mult pe asfalt? De ce poliția nu se pregătise mai bine? Demonstranți ajunși la spital, brutalitatea poliției. Cu fiecare acuzație adusă poliției din Copenhaga, părea că zâmbetul lui Sommersted se lățește și mai mult. În cele din urmă, acesta își ridică palmele de parcă ar fi încercat să oprească un șofer care o luase razna.

– Cinci polițiști se află internați la spitalul de urgență în momentul de față. Trei dintre ei cu comoție cerebrală gravă. Un altul, cu nasul și buza spartă. Au fost loviți cu țevi din fier. Îmi pare rău, desigur, că unii dintre demonstranții care au stat și au așteptat pe asfalt s-au ales cu câte o cistită.

Pauză de suspans. Deodata, toți jurnaliștii deveniseră niște copii, Sommersted fiind singurul adult din încăpere.

Acesta zâmbea compătimitor în fața camerelor de luat vederi.

– Poliția din Copenhaga are răspunderea ca șefii de stat din întreaga lume să se întâlnească fără impedimente și în deplină siguranță aici, la Bella Center. După aceea vine răspunderea față de demonstranți, să avem grijă să reducem accidentările în rândul lor. Chiar dacă ne atacă cu pietre și se comportă agresiv. Dar prioritățile legate de securitate vin în ordinea menționată. Alte întrebări?

Murmure difuze, jurnaliștii fuseseră îngenuncheați. Nimeni altcineva nu era în stare să împace presa mai bine decât Sommersted. După ce ultimele întrebări se stinseră, Niels se înghesui prin mulțime.

– Sommersted?

Șeful poliției îl privi surprins.

– Bentzon? Bine lucrat în cazul cu Abdul Hadi.

– Mulțumesc.

– N-ar trebui să fii în concediu?

– Am fost ocupat, am să fiu cât de scurt posibil.

Niels o trase pe Hannah mai aproape.

– Dă-mi voie să ți-o prezint pe Hannah Lund, cercetător la Institutul Niels Bohr.

Sommersted aruncă o privire scurtă și confuză în direcția lui Hannah.

– Niels Bohr?

– Fost cercetător, de fapt, apucă Hannah să bolborosească înainte ca Niels să continue:

– Cazul acela internațional, de omor în serie, cu oamenii buni. Ți-l amintești? Omorurile sunt comise conform unui sistem complex care, din câte se pare, este legat de un mit religios din Antichitate. Niels își dădu seama cât de ciudat sunau toate acestea și se opri. Un grup de chinezi la costum îl împinse mai departe. Ceea ce le lipsea în înălțime, compensau din plin prin număr. Niels continuă:

– Există vreun loc unde să putem discuta în liniște? Nu ia decât un minut.

Sommersted privi în jurul său, folosind 15 secunde pentru a considera cererea de 60 de secunde.

– Vorbește.

– Mulțumesc. Hannah?

Hannah își drese glasul și folosi primele cinci secunde pentru a-l privi pe Sommersted în ochi.

– Da, la început am crezut că era vorba de o distanță de 3 000 de kilometri între locurile crimelor. Dar este mai amplu și mai complex de atât. Sistemul, adică. Știi, la început numerele nu se potriveau. Dar apoi am înlăturat apa, oceanele, și am grupat la un loc masa continentală. Imaginează-ți un glob pământesc a cărui suprafață totală este constituită doar din uscat…

– … grupat în jurul Polului Sud, interveni Niels.

– În jurul Polului Sud?

– Exact. Continentele așa cum arătau acestea cu un miliard de ani în urmă. Supercontinentul Rodinia. Este greu de explicat în numai 30 de secunde, dar dacă plasam cele 34 de locuri unde au fost comise crimele pe paralelele de 12, 24, 36 și respectiv 48 de grade, atunci… Hannah se uită la Niels înainte de a continua… acestea formează mici cercuri sau învelișuri, și…

Hannah se opri. Niels preluă:

– Pe scurt: au mai rămas două puncte: Copenhaga și Veneția.

Tăcere. Secundele treceau.

– Veneția?

Sommersted îi privea pe rând, când pe Hannah, când pe Niels.

– Veneția? Am fost la Veneția în luna de miere.

Sarcasmul lui Sommersted se revărsă asupra lui Hannah.

– Și ce e cu asta? întrebă ea.

Niels interveni. Își drese glasul și începu să vorbească tare, pentru a putea acoperi un anunț în limba engleză din sala de conferință.

– Diseară, spuse el, sau mai precis în după-amiaza aceasta, la apusul soarelui, cu puțin înainte de ora patru.

– La 15:48, îl întrerupse Hannah.

Niels continuă:

– La orele 15:48 va fi comisă o crimă fie aici, fie în Veneția. Cei din jur îi priveau. Probabil că erau danezi. Jurnaliști. Legitimațiile lor de presă atârnau în jurul gatului prinse de un cordon Nokia.

– În Veneția soarele apune peste cinci ore. Aici va apune în trei ore. Avem foarte puțin timp la dispoziție.

 

Ultimul Om Bun


Cartea Ultimul om bun poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: