/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 aprilie 2018: Al patrulea protocol – Frederick Forsyth

Politicienii lui puternici care nu supărau și care erau numiți în funcție, sau urmau să fie, nu constituiau o noutate. Pentru un om cu un caracter slab și șovăielnic sau de o ambiție fără margini, refuzul de a împărtăși veștile proaste putea fi o motivație bună a inerției.

Toți cei din aceste servicii își reaminteau de afacerea în care fusese implicat un fost director general, Sir Roger Hollis. Nici până în ziua de azi misterul nu fusese pe deplin elucidat, deși partizanii ambelor tabere își aveau părerile lor ferme cu privire la acest subiect.

În anii 1962 și 1963, Roger Hollis știuse încă de la bun început toate amănuntele legate de afacerea Christine Keeler, pe măsură ce se făcea cunoscută. Cu săptămâni, dacă nu chiar cu luni înainte ca scandalul să izbucnească, avusese pe biroul său rapoarte despre petrecerile de la Cliveden, despre Stephen Ward, care punea la dispoziție fetele și care oricum raporta la rândul său, despre atașatul sovietic Ivanov care se bucura de serviciile aceleiași fete care îl deservea și pe ministrul apărării al Marii Britanii. Și, cu toate acestea, el stătuse deoparte în timp ce dovezile se înmulțeau și niciodată nu căutase, așa cum fusese de datoria lui, să aibă o întrevedere cu prim-ministrul de atunci, Harold Macmillan.

Fără să fie prevenit, Macmillan se aruncase cu capul înainte în miezul acestui scandal. Afacerea copsese și supurase de-a lungul verii lui 1963, făcând rău Marii Britanii atât pe plan intern, cât și pe plan extern, iar în ochii tuturor acest lucru părea ca un scenariu scris la Moscova.

După mulți ani, acest conflict era încă incendiar: oare Roger Hollis fusese un incompetent indolent, sau fusese ceva cu mult, mult mai rău?

– Porcăria dracului, murmură Preston pentru sine și își alungă gândurile. Apoi reciti memorandumul.

Era semnat de șeful secției B4 (promovări) și îi aducea la cunoștință că începând din acea zi fusese transferat și promovat în funcția de șef al secției C1(A). Tonul înștiințării era de o prietenie afabilă care avea menirea de a atenua șocul loviturii: „Sunt sfătuit de DGA că ar fi un lucru optim ca la începerea noului an toți cei care au primit noi numiri să-și ia posturile în primire… V-aș fi recunoscător dacă ați putea pune în ordine toate problemele nerezolvate și să i le predați neîntârziat tânărului Maxwell, poate chiar în vreo două zile dacă ar fi posibil… Cele mai calde și bune urări cu prilejul primirii cu satisfacție de către Dumneavoastră a noului post…” „Vorbe, vorbe, vorbe”, gândi Preston. Știa că secția C1 se ocupa cu siguranța personalului civil și a imobilelor, iar subsecția A însemna că această însărcinare se limita la nivelul capitalei. Cu alte cuvinte, era răspunzător pentru siguranța ministerelor din Londra ale Majestății Sale.

– Asta-i curat treabă de polițist, pufni el și începu să dea telefoane celor din echipa sa, pentru a-și lua rămas-bun.

În cealaltă parte a Londrei, Jim Rawlings deschidea ușa unui mic, dar select magazin de bijuterii amplasat pe o stradă lăturalnică, la mai puțin de două sute de metri de traficul năvalnic de pe Bond Street Magazinul era întunecos, dar iluminația discretă din interior era îndreptată asupra vitrinelor care conțineau argintărie georgiană, iar în dulăpioarele iluminate ale tejghelei se puteau vedea bijuterii dintr-o eră de mult apusă. Evident era vorba de un magazin specializat în podoabe antice mai degrabă decât în replicile lor modeme.

Rawlings era îmbrăcat într-un frumos costum de culoare închisă, cămașă de mătase și cravată temă și purta într-una din mâini o servietă cu un luciu ponosit. Fata din spatele tejghelei ridică ochii și îl privi apreciativ. La cei treizeci și șase de ani era suplu și în plină formă, având atât aura unui gentleman, cât și a unui tip dur – ceea ce întotdeauna e o combinație utilă. Își umflă pieptul și îi aruncă un zâmbet strălucitor:

– Cu ce vă pot servi?

– Aș dori să-l văd pe domnul Zablonsky. E ceva personal.

Accentul lui cockney îi spunea că era puțin probabil să fie un potențial client. Fața îi căzu.

– Sunteți comis-voiajor? întrebă ea.

– Spune-i doar că domnul James ar dori să-i vorbească, zise Rawlings.

Dar în clipa aceea ușa cu oglinzi din fundul magazinului se deschise și apăru Louis Zablonsky. Era un bărbat mic de statură, uscățiv, de cincizeci și șase de ani, dar arăta mult mai în vârstă.

– Domnule James – îl întâmpină el cu fața radioasă – ce bine-mi pare să vă văd. Vă rog, poftiți în biroul meu. Cum o mai duceți?

Îl pofti pe Rawlings să treacă de tejghea și îl conduse în interiorul sanctuarului său în timp ce îi spunea fetei:

– E-n ordine, Sandra, draga mea.

Odată ajunși în biroul său înghesuit și dezordonat, închise și încuie ușa cu oglinzi, prin care putea privi interiorul magazinului.

Îi făcu semn lui Rawlings să se așeze pe un scaun din fața biroului său antic și luă loc pe scaunul rotativ din spatele acestuia.

Un singur bec ilumina suprafața de sugativă de pe biroul său. Îl cercetă pe Rawlings cu o privire pătrunzătoare.

– Ei, ia spune-mi, Jim, cu ce te-ai mai îndeletnicit?

– Am ceva pentru tine, Louis, ceva ce-o să-ți placă foarte mult. Așa că abține-te să-mi spui că e vreo porcărie.

Rawlings deschise dintr-o mișcare servieta. Zablonsky își întinse mâinile.

– Jim, aș… Dar amuți când văzu ce-i puse Rawlings pe sugativă. După ce i le înșiră pe toate, rămase uitându-se la ele cu gura căscată.

– Garnitura Glen, șopti el dintr-o respirație, ai șterpelit diamantele Glen. Nici ziarele n-au apucat încă să scrie despre asta.

– Poate nu s-au întors încă la Londra, spuse Rawlings. Nu s-a dat încă nici o alarmă. Doar știi bine că-s bun.

– Cel mai bun, Jim, cel mai bun. Dar tocmai Garnitura Glen… De ce nu mi-ai spus?

Rawlings știa că ar fi fost mai ușor pentru toată lumea dacă drumul pe care ar fi luat-o Garnitura Glen ar fi fost stabilit înainte de lovitură. Dar el avea propriul mod de a opera și anume cu maximă atenție. Nu avea încredere în nimeni, cu atât mai puțin într-un tăinuitor de lucruri furate, chiar și într-un tăinuitor de elită cum era Louis Zablonsky. Un tăinuitor, ridicat în timpul unui raid al poliției, care riscă să ispășească o perioadă lungă la răcoare, ar putea foarte bine să facă un târg cu poliția și să le furnizeze informații cu privire la următoarea captură în schimbul libertății sale. Serviciul pentru delicte grave de la Scotland Yard știa cu ce se ocupă Zablonsky, chiar dacă acesta nu dăduse niciodată cu nasul de vreo celulă din penitenciarele Maiestății Sale. De aceea Rawlings nu spusese niciodată unde are de gând să dea vreo lovitură și întotdeauna sosea fără surle și trâmbițe.

În orice caz, Zablonsky se cufundase adânc în contemplarea nestematelor care sclipeau pe foaia de sugativă. Cunoștea proveniența lor fără să i se spună. Al nouălea Duce de Sheffield, care moștenise garnitura în 1936, avusese doi copii, un băiat și o fata. Când fiul său ajunsese la vârsta de douăzeci și cinci de ani, în 1974, necăjit, ducele fusese obligat să realizeze că exoticul tânăr era ceea ce jurnaliștilor de rubrici mondene le face plăcere să numească „un burlac prin firea sa”. Celebrele Diamante Glen nu mai aveau să fie purtate nicicând de tinerele și frumoasele contese de Margate sau de ducesele de Sheffield. Așa că, atunci când îi veni și rândul celui de-al nouălea duce să se prăpădească, în 1980, acesta le lăsase prin testament nu fiului său, care era moștenitorul titlului, ci fiicei sale, Lady Fiona Glen.

Zablonsky știa că, după moartea tatălui său, Lady Fiona își luase obiceiul de a purta diamantele din când în când, abia smulgând permisiunea celor de la asigurări, etalându-le de obicei la galele organizate în scopuri caritabile, pe care nu rareori le frecventa. În restul timpului stăteau acolo unde fuseseră puse cu mulți ani în urmă, în întunericul seifului băncii Coutts de pe Park Lane. Zâmbi.

Al Patrulea Protocol


Cartea Al patrulea protocol poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: