"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 12 iulie 2019: Informatorul – John Grisham

La radioul prin satelit cânta jazz ambiental, un compromis făcut între cei doi ocupanți ai mașinii. Lacy, proprietara Toyotei Prius și deci a radioului, ura muzica rap aproape la fel de mult cât ura Hugo, pasagerul ei, muzica gen country contemporan. Nu reușiră să se hotărască între emisiunile sportive, radioul public, hituri vechi, comedie pentru adulți și BBC, evitând muzica bluegrass, ariile de operă, CNN și o întreagă serie de alte posturi. Din frustrare, din parte ei, și din oboseală, din partea lui, renunțară dinainte și se mulțumiră cu jazzul ambiental. Ambiental, ca somnul adânc și lung al lui Hugo să nu fie deranjat. Ambiental, deoarece lui Lacy nu-i prea plăcea jazzul. Încă un compromis, unul dintre multele care le-a susținut munca în echipă de-a lungul anilor. El dormea, ea conducea și amândoi erau mulțumiți.

Înainte de criza economică mondială, sau Marea Recesiune, care a început în luna decembrie 2007, Biroul de Conduită Judiciară ave acces la o mică rezervă deținută de stat compusă din mașini Honda, toate cu patru uși, albe și cu puțini kilometri la bord. Dar cum bugetul a fost tăiat, au dispărut. Lacy, Hugo și nenumărați alți angajați bugetari din Florida trebuiau, așadar, să-și folosească propriile vehicule în interesul statului, pentru care primeau cincizeci de cenți la un kilometru și jumătate. Hugo, cu patru copii și un ditamai creditul ipotecar, conducea un Ford Bronco antic cu care abia dacă ajungea la birou, darămite să parcurgă distanțe foarte mari. Și în acel moment dormea pe locul pasagerului.

Lacy se bucura de liniște. Se ocupa singură de majoritatea cazurilor care-i fuseseră atribuite, așa cum făceau și colegii ei. Concedierile masive au decimat biroul, așa că BCJ împărțea responsabilitatea între ultimii săi șase investigatori. Doar șase, într-un stat cu douăzeci de milioane de oameni, cu o mie de judecători în șase sute de Curți judecătorești și procesând o jumătate de milion de cazuri pe an. Lacy era extrem de recunoscătoare pentru că aproape toți judecătorii erau oameni cinstiți, muncitori și dedicați spiritului de dreptate și egalitate. Altfel, ar fi plecat de mult. Cele câteva excepții negative o țineau ocupată cincizeci de ore pe săptămână.

Semnaliză atingând ușor comutatorul și încetini pe banda de ieșire. Când mașina ajunse la un indicator Stop, Hugo se aranjă brusc în scaun de parcă ar fi fost treaz și pregătit pentru întreaga zi.

 – Unde suntem? întrebă el.

 – Aproape că am ajuns. Mai avem douăzeci de minute. E numai bine să te întorci e partea cealaltă și să sforăi la fereastră.

 – Scuze. Am sforăit?

 – Întotdeauna sforăi, cel puțin așa zice soția ta.

 – Păi, în apărarea mea, am măturat podeaua a trei dimineața azi-noapte cu ultimul ei copil. Cred că-i fată. Cum o chema?

 – Pe soție sau pe fiică?

 – Ha, ha!

Scumpa și mereu însărcinata Verna ținea pentru ea mult prea puține informații atunci când venea vorba despre soțul ei. Asta era vocația ei, să-i țină ego-ul sub control, ceea ce nu era o treabă deloc ușoară. Într-o altă viață parcă, Hugo a fost fotbalist, vedetă în liceu, apoi cel mai apreciat din anul lui la Universitatea de stat din Florida și primul student boboc care a trecut pe linia de apărare. A jucat în ofensivă ca tailback – așezat cel mai în spate și folosit pentur majoritatea alergărilor -, stâlcind și impresionând, vreme de cel puțin trei meciuri, până când l-au scos de pe teren pe targă cu subluxație vertebrală în partea de sus a coloanei. Și-a jurat să revină. Maică-sa i-a interzis. Absolvit cu distincții și a urmat Dreptul. Zilele lui de glorie au devenit repede istorie, însă el avea să-și păstreze ceva din lăudăroșenia specifică tuturor americanilor. Nu putea altfel.

 – Douăzeci de minute, zici? mormăi el.

 – Desigur, sau poate nu. Dacă vrei, te las în mașină cu motorul pornit și poți dormi toată ziua.

Hugo se întoarse pe partea dreaptă, închise ochii și spuse:

 – Vreau un nou partener.

 – E și asta o idee, dar problema este că nimeni altcineva nu te vrea.

 – Și vreau să fie unul cu o mașină mai mare.

 – Parcurge optzeci de kilometri cu patru litri de combustibil. Mârâi iar, stătu liniștit un pic, apoi se suci, tresări, mormăi și stătu drept în scaun. Își frecă ochii și întrebă:

 – Ce ascultăm?

  – Am început discuția asta în urmă cu multă vreme, când am plecat din Tallahassee, chiar când ți-ai început hibernarea.

 – M-am oferit să conduc, din câte-mi amintesc.

 – Mda, cu un ochi deschis. A însemnat atât de mult! Ce mai face Pippin?

 – Plânge mult. De obicei, și spun asta având o ditamai experiența, când un nou-născut plânge are un motiv. Mâncare, apă, scutece, mama – orice. Nu și ea. Zbiară din toți rănunchii. Habar n-ai ce pierzi!

Informatorul


Cartea Informatorul poate fi achiziționată de la:

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: