"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 12 septembrie 2020: Elogiu mamei vitrege – Mario Vargas Llosa

În ziua în care a împlinit patruzeci de ani, doña Lucrecia a găsit pe pernă un bilețel cu scris copilăresc, caligrafiat cu multă dragoste:

 

La mulți ani fericiți, mamă vitregă!

Bani nu am să-ți dăruiesc ceva, dar voi învăța mult, voi lua premiul întâi și acesta va fi darul meu. Ești cea mai bună și cea mai frumoasă și eu te visez noapte de noapte.

Încă o dată la mulți ani fericiți!

Alfonso

 

Trecuse de miezul nopții și don Rigoberto era în baie, absorbit cu totul de abluțiunile sale de dinainte de culcare, complicate și îndelungate. (După pictura erotică, igiena corporală era ocupația lui favorită în timpul liber; problemele spirituale nu-l prea răscoleau.) Emoționată de bilețelul copilului, doña Lucrecia simți o pornire irezistibilă de a merge să-l vadă, să-i mulțumească. Aceste rânduri reprezentau adevărata ei acceptare în familie. O fi treaz? Ce conta! Dacă nu, îl va săruta pe frunte, cu multă grijă, ca să nu-și amintească.

Pe când cobora treptele acoperite de covoare din locuința cufundată în întuneric, îndreptându-se spre dormitorul lui Alfonso, se gândea: „L-am câștigat de partea mea, de-acum mă iubește“. Și vechile ei angoase în privința copilului începură să se evapore, ca o pâclă ușoară destrămată de soarele din Lima pe timpul verii. Uitase să îmbrace capotul, era goală sub cămașa de noapte diafană, din satin negru, și formele ei albe, pline și rotunjite, încă tari, păreau că plutesc în penumbra întreruptă doar de sclipirile străzii. Părul lung i se revărsa pe umeri și încă nu apucase să-și dea jos cerceii, inelele și colierul pe care le purtase la aniversarea sa.

În camera copilului era lumină. Firește, Foncho citea întotdeauna până foarte târziu! Doña Lucrecia ciocăni la ușă și intră: „Alfonsito!“ În conul gălbui de lumină proiectat de veioză, de după o carte de Alexandre Dumas, se iți speriată o mutriță ca a pruncului Isus. Buclele aurii atârnau în dezordine; gura întredeschisă de uimire dezvelea două șiruri de dinți de un alb stră lucitor, iar ochii mari, albaștri, larg deschiși încercau să dibuiască umbra din pragul ușii. Doña Lucrecia încremeni, observându-l cu duioșie. Ce frumusețe de copil! Un înger întruchipat, unul dintre acei paji din gravurile galante pe care soțul ei le ascundea sub patru lacăte.

 – Tu ești, mamă vitregă?

 – Ce scrisorică drăguță mi-ai scris, Foncho. Este cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată de ziua mea, ți-o jur.

Dintr-un salt, copilul fu în picioare în pat. Îi surâdea, cu brațele deschise. În timp ce înainta spre el, zâmbind și ea, doña Lucrecia surprinse – bănui? – în ochii fiului său vitreg o uitătură care trecea de la bucurie la uimire și se fixa, buimacă, pe bustul ei. „Dumnezeule, dar ești aproape goală“, se gândi. „Cum de-ai uitat de capot, amețito? Ce priveliște pentru bietul copil!“ Băuse mai multe pahare decât ar fi trebuit?

Dar Alfonsito o și îmbrățișase: „La mulți ani fericiți, mamă vitregă!“ Glasul lui, proaspăt și lipsit de griji, întinerea noaptea. Doña Lucrecia simți lipit de trupul ei mlădița din oscioare plăpânde și-i veni în minte imaginea unei păsăruici. Își închipui că, dacă l-ar strânge în brațe cu prea mare avânt, copilul s-ar frânge ca o trestie. Așa, cum stătea el în picioare în pat, erau de aceeași înălțime.

Își încolăcise mânuțele în jurul gâtului ei și o săruta afectuos pe obraji. Doña Lucrecia îl strânse și ea în brațe și una din mâini, alunecându-i pe sub bluza de pijama de un albastru marin cu dungulițe roșii, îl dezmierdă și-l lovi ușurel pe spate, pipăindu-i cu buricele degetelor delicata înlănțuire a șirei spinării. „Te iubesc mult, mamă vitregă“, murmură glăsciorul în urechea ei. Doña Lucrecia simți două buze mici care i se odihneau pe lobul urechii, îl încălzeau cu adierea răsuflării, îl sărutau și-l apucau cu dinții, în joacă. I se păru că, în vreme ce-o dezmierda, Alfoncito râdea. Se simți cuprinsă de emoție. Și când se gândea că prietenele ei îi prevestiseră că acest fiu vitreg va fi piedica cea mai mare, că din cauza lui nu va reuși niciodată să fie fericită cu Rigoberto! Înduioșată, îl sărută și ea pe obraji, pe frunte, pe cârlionții răzvrătiți, și-n tot acest timp, difuz, ca venit din depărtări, fără să-și dea prea bine seama, un fior straniu îi străbătu întregul trup, concentrându-se mai ales în acele părți – sâni, pântece, coapse, gât, umeri, obraji – unde simțea atingerea copilului. „Chiar mă iubești mult?“, întrebă, încercând să se desprindă. Însă Alfonsito nu-i dădea drumul. Ba dimpotrivă, pe când îi răspundea aproape nedeslușit „Foarte mult, mamă vitregă, pe tine cel mai mult“, se agăță și mai strâns de ea. Apoi, mânuțele îi cuprinseră tâmplele și-i împinseră capul pe spate.

Doña Lucrecia se simți ciugulită de frunte, de ochi, de sprâncene, de obraji, de bărbie… Când buzele mici le atinseră pe ale sale, strânse din dinți, năucită. Oare Fonchito înțelegea ce face? Trebuia, oare, să-l îndepărteze dintr-o smucitură? Dar nu, nu, cum ar fi putut exista cea mai mică umbră de viclenie în zburdălnicia năstrușnică a acestor buze poznașe care de două-trei ori, hoinărind pe geografia chipului ei, întârziară o clipă pe ale ei, strivindu-le cu nesaț.

 – Bine, și acum la culcare, spuse ea în cele din urmă, dezlipindu-se de copil. Făcu eforturi să pară mai dezinvoltă decât era. Dacă nu, n-o să te poți trezi să mergi la școală, micuțule.

Încuviințând, copilul se vârî în pat. O privea surâzător, cu obrajii îmbujorați și o expresie de extaz. Cum ar fi putut să existe viclenie în el! Fețișoara asta pură, ochii plini de bucurie, trupușorul care se ghemuia și se învelea cu cearșaful nu erau, oare, întruchiparea inocenței? Stricată ești tu, Lucrecia! Îl acoperi, îi aranjă perna, îi sărută buclele și stinse lumina.

Când ieși din odaie, îl auzi ciripind:

 – O să iau premiul întâi și-o să ți-l dăruiesc ție, mamă vitregă!

 – Promiți, Fonchito?

 – Pe cuvânt de onoare!

În intimitatea complice a scării, pe când se înapoia în dormitor, doña Lucrecia simțea că arde din cap până-n picioare. „Dar nu e de la febră“, își spuse uimită. Era oare cu putință ca mângâierile inconștiente ale unui copil s-o facă să se simtă în așa hal? Devii o depravată, femeie. Să fie primul semn de îmbătrânire? Pentru că adevărul este că ardea și avea picioarele umede. Ce rușine, Lucrecia, ce rușine! Și deodată își aminti de o prietenă libertină care, la un ceai organizat pentru strângerea de fonduri pentru Crucea Roșie, îi făcuse să roșească și să râdă nervos pe cei aflați la masa ei povestindu-le că, atunci când stătea goală în timpul siestei alături de copilul de câțiva anișori pe care-l înfiase, se aprindea ca o torță când țâncul o scărpina pe spate.

Don Rigoberto era culcat cu fața în sus, gol, pe cuvertura grena cu imprimeuri care aduceau a scorpioni. În camera întunecoasă, abia întrezărindu-se în lumina strecurată din stradă, silueta sa alburie, acoperită cu un strat pufos pe piept și pubis, rămase netulburată până ce doña Lucrecia se descălță și se întinse alături de el, fără să-l atingă. Oare soțul ei adormise deja?

 

Elogiu Mamei Vitrege

 

 


Cartea Elogiu mamei vitrege poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

3,4 rating based on 7.000 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067797022
Goodreads: 55427903

Author(s):Publisher: Editura Humanitas Fiction
Published: //2020

Dacă scenariile erotice din această carte nu-l fac să roșească nici pe cel mai pudic cititor nu este pentru că le-ar lipsi îndrăzneala. Ci pentru că Llosa le transformă în artă pură, în joc, în frumusețe. O deloc sfântă familie formată din don Rigoberto, tatăl, Alfonso, fiul puber, și dona Lucrecia, mama vitregă, pare să fi descoperit secretul fericirii. Fiecare își trăiește erotismul în forme multiple și mereu mai inventive, într-o casă unde totul este afrodiziac, până și aerul pe care-l respiră. Cititorul singur va decide dacă amoraşul, pajul cu chip de înger, Fonchito, e de fapt diavolul deghizat, aşa cum crede menajera Justiniana, o fată simplă şi nevinovată; are la îndemână un capitol despre o anume bunăvestire, poate cel mai plin de semnificaţii din tot romanul, şi care reprezintă una dintre cheile care descuie lacătul întregii poveşti.

Elogiu mamei vitrege rămâne, probabil, cel mai rafinat roman erotic contemporan. Şi, în acelaşi timp, o usturătoare lecţie de viaţă, dincolo de binele şi răul moraliştilor.
 

Fragmentul zilei – 12 septembrie 2020: Elogiu mamei vitrege – Mario Vargas Llosa

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: